Săptămâna asta, la Washington, Victoraş Ponta s-a întâlnit cu vicepreşedintele american, Joe Biden. E bine că s-a întâlnit, că altfel nici nu ştiam cine e vicele lui Obama. Întâlnirea a fost foarte fructuoasă, ca de obicei, adică s-au discutat nişte chestii. Din care am înţeles destul de puţine lucruri.
Premierul ne-a spus, spre exemplu, că România ar putea fi lider regional în ceea ce priveşte energia. De aici am priceput că nu-i, din moment ce „ar putea fi”. Mai urmează şi un „dacă”, respectiv dacă ne ajută americanii. Cum, în ce fel şi când nu se ştie.
Ponta a mai zis că „noi putem fi mai importanţi decât suntem astăzi”. Asta o cred. Ba mai mult decât atât, cred că noi putem fi mai deştepţi decât suntem astăzi, mai frumoşi decât suntem astăzi, mai bogaţi decât suntem astăzi, mai culţi în cap şi, în general, mai altfel decât suntem astăzi. Da’ nu suntem. Deocamdată.
Nenea ăla american, cu nume de napolitană, i-a mai servit un adevăr uriaş premierului român: cică nu poate exista democraţie atâta vreme cât nu există prosperitate economică. De aici am priceput că noi trăim în continuare într-un totalitarism feroce, că prosperitatea economică nu tare o sâmţăsc. Mai există varianta ca în România, care-i o ţară a tuturor posibilităţilor mai ceva ca Statele Unite ale Americii, să coexiste două regimuri diferite: democraţie pentru ăia de ne conduc, că ei îs prosperi, economiceşte vorbind, şi dictatură pentru noi, ăştialalţi, îngropaţi în facturi şi datorii.
Cel mai mult mi-a plăcut cum l-a sfătuit Joe pe Victoraş: cică trebuie să fim pregătiţi şi să învăţăm din experienţa Americii înainte de a greşi. Da’ stau şi mă întreb: oare n-ar fi mai bine să învăţăm din experienţa americanilor înainte de a face ceva bine? Îi musai să greşim? Dacă răspunsul la ultima întrebare este „da”, atunci la ce dracu’ ne mai trebuie experienţa lor
