Câteva zeci de studenţi au compus majoritatea publicului prezent vineri după-masă în Casa FILIT, pentru întâlnirea cu trei reprezentanţi ai „optzeciştilor”. Denisa Comănescu, Florin Iaru şi Ion Mureşan au recitat din propriile opere, pentru ca apoi să încerce un dialog cu publicul.Muzică, poezie şi amintiri despre odioasele „tamare”

Publicul a cam uitat să adreseze întrebări. Şi e de înţeles: a preferat să se uite, fermecat, la meciul demonstrativ de amintiri pe care reprezentanţii uneia dintre „generaţiile de aur” din literatura românească l-a pornit. Iar schimburile de pase au curs spectaculos, vreo jumătate de oră, la îndemnul „arbitrului” Bogdan Creţu. Şi ar fi şi păcat să nu vorbeşti despre cum se scria poezie în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste. Tema, de multe ori obsedantă până la a deveni uneori agasantă, nu le spune mare lucru tinerilor născuţi în anii î92-î93. Adică mai bine de jumătate din auditoriul de vineri după prânz. Aici, în contextul dat, era însă locul în care trebuia adusă în discuţie. Mai mult decât oriunde altundeva.

Altfel, n-ai s-o vezi niciodată pe Denisa Comănescu rememorând şi vorbind cu atâta patos despre muzica ajunsă cu ţârâita în Republica Socialistă Românica pe căi ce par astăzi desprinse dintr-o distopie mai nebună decât cea a lui Orwell. Muzicieni ca Bob Dylan, David Gilmour, Roger Waters sau Leonard Cohen au produs declicul generaţiei lor, spune Denisa Comănescu. Tot pe căile astea complicate au ajuns, sub ochii şi în sufletul său şi al celorlalţi poeţi din generaţia lor, poeţi despre care nimeni nu ştia nimic, dar care au marcat perioada postbelică în Occidentul civilizat şi destupat la minte.

Lupta cu cenzura a născut multe momente suprarealiste. Pe unul ni-l rememorează Florin Iaru. Personajul principal: Emil Brumaru. Sinopsis: Poetului ieşean îi apare, cu foarte mare întârziere, volumul de poezii Rui