Creşterea rezistenţei la antibiotice a devenit un fenomen atât de important, încât statisticienii europeni au început să se concentreze pe studierea frecvenţei infecţiilor nosocomiale, focarele intraspitaliceşti fiind locul unde întâlnim cel mai frecvent „super-bacteriile“. Au început să apară clasamente în care ţări precum Danemarca sau Portugalia conduc în periculosul top al prevalenţei infecţiilor nosocomiale. Se estimează că 5,7% din pacienţii internaţi în spitalele europene contractează o astfel de infecţie. Costurile, atât în vieţi, cât şi cele economice, sunt consistente. Pe hârtie, cazul particular al României pare a fi excepţional: avem o prevalenţă de două ori mai mică decât media europeană. Prin urmare, un danez care n-a fost niciodată în România ar putea crede că avem spitale mult mai curate decât cele scandinave şi că românii sunt mai nemţi decât germanii când vine vorba de respectarea indicaţiilor de steri Publicitate lizare. Mai mult, există judeţe unde însuşi termenul „excepţional“ este prea modest pentru a aprecia realitatea înscrisă pe hârtie. Judeţul Satu Mare raporta, în anul Domnului 2011, o prevalenţă de 0,00%. Perfecţiune absolută! Judeţele Hunedoara şi Bistriţa-Năsăud raportau, în acelaşi an de graţie, o prevalenţă de 0,01%. Miracol! Miracol! Dar dacă ar avea experienţa nemijlocită a României, danezul ar şti că este mult mai probabil să întâlnească aici scamatorii, nu miracole. Ar putea afla de la un fost ministru al sănătăţii că în spitalul în care lucrează acum rata infecţiilor nosocomiale „nu atinge 1%. Ştim foarte bine că este fals, dar nu ştim de ce nu se raportează corect“. Ar putea afla că laboratorul privat din curtea unui spital judeţean dă negative toate rezultatele probelor de control recoltate în spital. S-ar mira auzind înalţi oficiali din sistemul medical românesc admiţând că „există mentalitatea că, dacă raportăm