Aparent, scandalul interceptărilor secrete americane în ţările aliate şi prietene nu are de ce interesa pe români altfel decât ca o luare de puls la scară universală. „Uite ce se întâmplă la alţii, ce să ne mai mirăm de ce se petrece pe la noi?!”, ar putea exclama cetăţeanul din Carpaţi, dând din umeri nu fără o anume satisfacţie („Lasă să vadă şi ăia mari, care comandă ceea ce slugarnicii de la noi execută, cum e să fii pândit şi când mergi la toaletă!”). De fapt însă, interesul chestiunii depăşeşte şi problema suspiciunilor la vârf, între majusculii planetei, şi pe aceea a hegemonismului american, real ori prezumat.

Dezvăluirea lui Snowden cu privire la practicile Agenţiei americane pentru Securitatea Naţională (NSA) au înfăţişat lumii, în primul rând, o vulnerabilitate majoră chiar şi a celor mai sofisticate sisteme de informaţii. Dacă un singur om poate pune prestaţia unui întreg aparat secret în aşa o lumină – răsfrântă apoi asupra întregului stat ce patronează o asemenea operaţiune -, înseamnă că toate celelalte măsuri de secretizare sunt obsolete, insuficiente, precare. S-a văzut asta încă dinainte, de pe vremea când hackeri privaţi, anonimi, atacau din pur spirit „sportiv”, aşa cum alţii luptă să ajungă pe piuscurile celor mai înalţi munţi ai lumii, situri ultraprotejate şi cât se poate de discrete. O lovitură marcantă adusă sistemului actual de control electronic şi spionaj, ca şi cancelariilor diplomatice, a fost cea a lui Julian Assange şi a WikiLeaks. De pe atunci deja s-a dovedit că nu există formulă capabilă să elimine „scurgerile” de informaţii. Cu Snowden însă, care era un simplu colaborator, contractat de o firmă subiacentă sistemului, individul uman mai dă un brânci construcţiilor de schele tentaculare ce infiltrează tot mai mult şi mai acaparator viaţa oamenilor de pe mapamond. Chiar presupunând că în spatele discursului antisistem al tân