În anul când am dat „Statul“, acad. N. Gh. Lupu, creatorul primului Institut de Medicină Internă din România (1949), titularul Catedrei de la „Colentina“ nu prea mai avea răbdare să asculte prostioarele viitorilor medici aflaţi în faţa examenului de absolvenţă. De aceea, îşi delegase atribuţiile către cei doi străluciţi conferenţiari ai săi, Radu Păun şi Veniamin Runcan, viitori profesori şi conducători de clinici, flancaţi de asistentul grupelor de studenţi. Examenul de stat cuprindea prezentarea tezei, dar şi evaluarea cunoştinţelor candidatului la principalele materii: Clinică medicală şi Terapeutică; Igienă şi Organizare sanitară. Nu lipsea cea de-a patra probă, la fel de importantă şi contând pentru media finală ce se înscria pe diploma de doctor-medic: marxim-leninism. Păi, cum altfel să te duci la ţară, în satul Glodosu’, de pildă, neelectrificat, necanalizat, unde reşoul cu butelie de aragaz pentru fiert apa de ceai şi ouăle fusese văzut pentru prima oară de localnici odată cu sosirea prea tânărului medic, iar tranzistorul «Electronica» aşezat în dreptul ochiului de geam, ca să „prindă“ bine undele hertziene, neliniştea nedumerita gazdă (– Cine e în cutia aia de cântă, dom’le ?). Grupa noastră fusese repartizată conferenţiarului dr. Radu Păun. Suferea, cred, de albinism, purta ochelari negri – era urât foc – dar cartea pe care o ştia de i se dusese buhul, talentul său didactic excepţional îi conferiseră admiraţia studenţilor, ceea ce nu era uşor de dobândit în acele vremuri. Cu acelaşi respect îl priveau însă şi cei mai mulţi dintre colaboratori şi doctoranzi. Un fost student, Constantin Dumitrache, astăzi cunoscut profesor de Endocrinologie, răspunzând la întrebarea unui interviu: – În ce măsură spitalul este important pentru practica medicală?, îşi aminteşte cum decurgea examinarea unui pacient sub privirile scrutătoare ale lui Radu Păun: „Practica î