În anii luminoşi ai glorioasei „iepoci dă aur”, circula în semi-clandestinitate, de teama securităţii, spus cu fereală, un banc. Cică, străbătând Tracia şi Balcanii şi ajungând la malul drept al bătrânului Danubius, mal înalt, cum se vede şi în zilele noastre, zeul suprem al romanilor ar fi scrutat, de sus de pe deal, câmpia mănoasă, întinsă dincolo de fluviu şi s-ar fi interesat să afle ce ţară e acolo. „Dacia Felix” - i s-a răspuns. „Cum se numesc barbarii ce o locuiesc?”. „Aplaudaci, stăpâne. Au zeul lor, Ceauşescu, pe care îl adoră şi îl aplaudă la comandă, zi de zi, fără-ncetare. I-au făcut şi icoane de-nchinat prin templele lor. Când nu aplaudă, devin trişti şi apatici, căci sunt amărâţi şi cei mai săraci dintre barbarii de la marginea imperiului”. „Şi în ce cred ei?”. „În ...zda-măsii - stăpâne!”. Translatând legenda în halucinanţii noştri ani postdecembrişti, dăm peste aceeaşi stare de lehamite faţă de vitregia destinului aplaudacilor de la Dunărea de Jos, aceeaşi docilitate ancestrală faţă de un tătuc zeificat, aceeaşi eternă şi necondiţionată adoraţie faţă de providenţialul salvator al naţiei, răsărit ca o pleaşcă naţională din poporul oropsit, veşnic însetat de dreptate şi veşnic minţit, aţâţat, înrăit de conducători atinşi de paranoia puterii.

Ce zei are, la ora de faţă, România noastră dodoloaţă? Doi mai mari şi mai tari şi un al treilea, care bate din pinteni să ajungă întâistătător, în anul viitor. Deocamdată, speranţa (care moare ultima), iubirea fanatică, adoraţia românilor sunt partajate dramatic şi aproape ireconciliabil în două tabere vrăjmaşe. O parte bate pătimaş şi năvalnic pentru tătucul Traian Băsescu. Cealaltă vibrează pentru noul zeu, Victor Ponta. Între aceştia doi şi între fanii şi comilitonii domniilor lor, postaţi în pieţele publice, în parlament, în dezbaterile politico-doctrinare din mass-media şi de pe reţelele de so