-AA+A
La cei aproape trei ani fetiţa mea nu ştie că un căţel poate să muşte. Nu are defel această dimensiune a rasei canine: muşcătura. Ea ştie despre câini - indiferent de rasă şi mărime - că sunt blânzi, mărinimoşi şi credincioşi. Îi adoră când îi vede gudurându-se sau stând cu botul pe labe.
În curând ea va întâlni, succesiv, poeziile deja consacrate, cu temă canină: „Căteluş cu păru’ creţ”, „Cuţu-şchiop” sau „Zdreanţă” a lui Arghezi. Va jubila sau va suspina, după caz, reprezentându-şi personajele după modelele din ogradă (sau de pe stradă?). Va creşte, cum spun psihologii, plină de sensibilitate. Mângâierea unui căţeluş îi va dezvolta simţămintele de apropiere faţă de cei aflaţi în căutare de compasiune. Va spune probabil ca şi mine, pe la cinci-şase ani, câine „adresat”, în loc de câine dresat. Iar cei mai mari decât ea se vor coti, şugubăţ, cu superioritatea cunoştinţelor lor. Probabil că nici nu-i vor explica, cel puţin, care este diferenţa...
Oare această prigoană de astăzi a câinilor fără adresă, fără stăpân (nu din vina lor!), nu cumva bulversează toată literatura, cultura milenară înrâurită de legătura omului cu câinele şi tot sistemul - istoric - de valori cu referire la... „cel mai bun prieten al omului”? Oare cine mai are timp de empatie cu copiii pe această temă?
Apreciere: Select rating1 steluţă2 steluţe3 steluţe4 steluţe5 steluţe Votează acum! Tweet
