În Delirul lui preda, mareșalul Ion Antonescu apare ca un șef de stat prins între doi nebuni care au însîngerat istoria, Hitler și Stalin. O imagine aproape convenabilă, la care au contribuit și destui istorici, în care antonescu iese cu fața mult mai curată decît l-ar recomanda contribuția lui personală la însîngerarea istoriei. Ce vor spune însă admiratorii Conducătorului, cîți or mai fi, dintre care unii contestă pînă și documentele ieșite la iveală înainte și după 1990, iar alții îl iau pe încredere, ca pe un militar care și-a făcut datoria față de țară, după ce vor citi romanul lui Ioan T. Morar*? Că a exagerat în privința deportărilor făcute la ordinul lui Antonescu? i-ar contrazice documentele pe care se sprijină Negru și Roșu. Că înnegrește imaginea armatei române în descrierea represaliilor împotriva civililor, după ocuparea Odessei? și aici există documente care-i dau dreptate autorului. iar trimiterea la marele roman al lui Stendhal, Roșu și Negru, adică uniforma militară și sutana, vrea, cred, să mai însemne ceva: că, cel puțin în acest caz, și pentru Ioan T. Morar romanul e o oglindă plimbată de-a lungul unui drum, ceea ce ar explica formula clasică pe care a ales-o în această carte despre datorie și conștiință.

Protagonistul din Negru și Roșu, un copil de țigan cu ochi albaștri și cîtuși de puțin oacheș, își falsifică biografia la liceul militar ca să scape de trecutul sărăciei, la marginea societății, așa că din Jurjan Nicolae devine Georgian Nicolau, elev eminent, iar apoi ofițer în armata română. Modelul lui e generalul, ulterior mareșalul Antonescu. Georgian se străduiește să se despartă de rădăcinile lui de țigănuș dezghețat din Tărtășești, astfel că-și inventează un bunic grec și o mătușă din București care l-ar fi crescut după ce a rămas orfan de amîndoi părinții. de fapt, tatăl i-a murit după ce s-a întors acasă de pe frontul din Răz