-AA+A

„Păşunile Raiului”, roman de John Steinbeck De mult nu am citit un şir de povestiri atât de frumoase. Un mănunchi de povestiri extraordinar de frumoase. Numărul lor, doisprezece, fac un roman. Mă gândesc dacă aceste atribute se potrivesc lui John Steinbeck, sau ar trebui să recurg la termeni şi sintagme alese, specifice textelor de critică literară, care încearcă pe alte căi, mult elevate, să prezinte calitatea şi personalitatea unui autor ori altul. Citind „Păşunile Raiului”, vrând-nevrând, gândul m-a dus la o lectură de dată tot recentă, „Nuvele regăsite”, de William Faulckner (Editura Rao, 2013), proze despre care sunt nevoit să afirm că nu mi-ai plăcut deloc. Pricina este personală. Motivul reţinerii mele în faţa nuvelelor lui Faulckner îl cunosc, l-a afirmat chiar şi el. Cauza poziţiei receptării cu multe reţineri a prozelor sale este aceea că William Faulckner adesea uzează de un scris artificial, forţat, voit ne-eseistic, adeseori teatral, parcă anume construit pentru a-l irita pe cititor şi a-l determina să-i devoreze textele în mod alert, tocmai pentru a scăpa cât mai repede de ele. Adică, cititorul să-şi facă „datoria” faţă de autor cât mai rapid cu putinţă.

Proza lui John Steinbeck este situată în acest raport la diametrul opus. „Păşunile Raiului” (Editura Polirom, Iaşi, 2012) este un loc anume, dar întâmplător găsit, şi ar arăta aşa: „În ziua a doua, către sfârşitul după-amiezii, un pui de căprioară a ţâşnit pe dinaintea cetei de oameni şi apoi a pierit dincolo de-o creastă. Caporalul s-a desprins din coloană şi a luat-o la galop pe urmele lui. Calul greoi s-a căţărat opintindu-se pe costişa abruptă; crengile de manzanita au întins gheare ascuţite înspre obrazul caporalului, dar el s-a avântat mai departe către prânzul său. În câteva minute a ajuns pe creastă şi acolo s-a oprit, uluit de priveliştea ce i se desfăşura dinaintea ochil