Dirijarea dosarelor spre judecătorii care împart dreptatea la comandă – practică ocultă a sistemului

Încrederea în Justiţia din România scade de la an la an.

Sondajele reflectă procesul de degradare a pilonului pe care se sprijină în teorie statul de drept; ele au ca suport nu doar impresii subiective cuantificate de institutele de sondare ci, fapte, multe fapte  care să le întărească. Aceste fapte venite din interiorul sistemului de justiţie sunt cele care au adus la cote alarmante neîncrederea populaţiei în actul de justiţie. În România, unde o treime din populaţie a avut sau are o problemă de rezolvat în instanţe, în principal în speţe legate de proprietate sau de dreptul muncii, felul în care este  înfăptuit şi perceput actul de justiţie devine un test real la nivel naţional pentru încrederea pe un plan mai larg în statul român.

Or, această instituţie fundamentală a devenit, mai ales în anii regimului Băsescu o vulnerabilitate fiind pusă sub supravegherea Uniunii Europene printr-un mecanism specific de monitorizare şi evaluare anuală.  Credinţa că Justiţia în România este “oarbă”, că dreptatea făcută de magistraţi este conform legii a rămas doar în basmele frumoase pentru copii. Realitatea este cu totul alta.

Deschidem astăzi un subiect de fond, puţin comentat în spaţiul media dar foarte sensibil pentru cei aflaţi în contact cu “mersul” actului de justiţie. Pe holurile instanţelor de la judecătorie până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pune cu obstinaţie întrebarea - “La cine a picat dosarul?”. Ea are mult tâlc – şi pleacă de la primul pas spre neîncredere: repartizarea aleatorie a dosarelor. Deşi reglementările sunt clare şi bine articulate în legi şi norme de aplicare, în realitate mecanismul de repartizare aleatorie este “virusat”. Nu de elemente patogene care dau peste cap sistemele informatice, chiar şi performante şi