Plouă cumplit în cel mai recent spectacol al lui Radu Afrim. La fel cum plouă şi în textul dramaturgului australian Andrew Bovell, Când ploaia se va opri, tradus în limba română de Vlad Bîrzanu şi montat pentru a doua oară, în ultimul an şi jumătate, de regizor.

A făcut-o mai întâi, şi cronicile spun că a făcut-o foarte bine, la Rezidenztheater din München, o face acum într-un superb, incitant, neliniştitor spectacol la Teatrul „Toma Caragiu“. Un spectacol care poate că nu trebuie neapărat în primul rând înţeles, ci mai degrabă simţit. Iar dacă totuşi de înţeles e vorba, lucrul acesta se cuvine să se petreacă nu instantaneu, nu „din prima“, nu obligatoriu în sală, nu într-un aici şi acum al reprezentaţiei, ci (şi) mai încolo, atunci când tu, spectator, trebuie să pui ordine în potopul de vini, sinucideri, morţi, abandonuri ce au marcat, în Anglia şi în Australia, preţ de vreo 80 de ani povestea unei familii. Să pui ordine şi să îţi pui întrebări. Despre tine, despre adevărurile, despre făţărniciile, despre minciunile tale. Despre adevărurile şi falsurilor din viaţa celor ce te înconjoară. Despre lucruri mari şi despre nimicuri. Despre obligaţia de a te autojudeca şi dreptul altora să te judece pe tine.

Plouă cu ploaie, plouă cu peşti din cer, plouă cu secrete bine ascunse în textul lui Andrew Bovell. Secrete care, iată, ies acum la iveală. Cândva, în 2039, un tânăr pe nume Andrew Price, vrea să îşi viziteze tatăl adevărat, pe Gabriel York. Un bărbat pe care Andrew nu l-a mai văzut demult, pe care nici nu îl ştie foarte bine şi de la care vrea să afle cine e el. El, Andrew. El, Andrew, care are curajul confruntării, un curaj niciodată avut de strămoşii lui. Care s-au ascuns în muţenie, au tăcut precum peştii. De aici simbolul repetabil-obsedant al ciorbei de peşte, de aici simbolul la fel de recurent al vopsitului pereţilor ca încercare de ascundere a pove