Albert Camus şi Hannah Arendt au dat glas, într-un veac al umilirii subiectivităţii, eticii revoltei. Ori, în acelaşi sens, să ne amintim de cartea istoricului Tony Judt despre Camus, Raymond Aron şi Léon Blum intitulată "Povara responsabilităţii" (Polirom, 2010).

Îmi amintesc foarte bine ce a însemnat pentru generaţia mea publicarea romanelor "Străinul" şi "Ciuma", ca şi a "Mitului lui Sisif". La fel, "Omul revoltat", carte care circula pe sub mână, o invitaţie la înţelegerea modului cum visele revoluţionare se pot transforma în colonii penitenciare.

În timp ce Sartre şi Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunistă în genere, drept expresie a "vicleniei Raţiunii“, Camus a respins aceste raţionalizări specioase drept imorale şi iresponsabile. Replica lui Sartre la "Omul revoltat" a fost textul de 300 de pagini din 1952, "Comuniştii şi pacea", manifest al capitulării etice şi politice în faţa discipolilor/agenţilor lui Stalin. Nu mai puţin dureros pentru Camus, Sartre a declanşat operaţiunea punitivă în paginile revistei unde Camus publicase două capitole din "Omul revoltat": deci chiar în templul existenţialismului marxizant al lui Sartre, in revista "Les Temps Modernes". I-a încredinţat misiunea de desfiinţare a bunului prieten unui june plin de zel şi lipsit de scrupule morale, Francis Jeanson. Prea puţini au fost cei care să fie alături de Camus: între aceştia Jean Grenier, fostul său profesor de filosofie, şi poetul René Char.

Sacerdotul suprem, Sartre însuşi, a intervenit cu un text scurt, dar extrem de caustic, în care îl acuza pe Camus de păcatul suprem: faptul că circula în Republica Literelor cu un "piedestal portabil“ de pe care proclamă responsabilitatea marxismului pentru crimele totalitare. Întrebat ce-ar face dacă Franţa ar fi ocupată de Armata Roşie, autorul "Fiinţei şi neantului" răspundea impasibil: "Voi conti