Dezbaterea despre torționarii comuniști români a revenit în mass-media acum câteva zile, odată cu demersurile lăudabile ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Exiluilui Românesc (IICCMER) de documentare, strângere de probe și punerea sub acuzare penală a lui Alexandru Vișinescu, fostul comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat între 1956-1963, pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.

Despre Vișinescu s-au spus multe, s-au publicat în cel mai scurt timp succinte biografii și chiar președintele Băsescu a afirmat că Vișinescu- „trebuie să răspundă în fața legii și să plătească pentru faptele sale”, însă puține persoane și-a pus întrebarea de ce acesta a ales „meseria” de torționar, care au fost motivațiile sale socio-economice, cât de mult pot cântări elementele psihologice (psihoistorice) în determinarea acțiunilor unui torționar, ce a urmărit regimul comunist să facă cu „uneltele” sale (gardieni, anchetatori, etc.) și cum a fost cu putință o astfel de mancurtizare ideologică. Alături de „bestia” Gheorghe Enoiu, fost șef al Direcției Cercetări Penale a Securității, care nu a mai putut fi tras la răspundere întrucât a decedat în decembrie 2010, de Petrache Goiciu „satrapul de la Gherla”; Alexandru Vișinescu poate fi inclus în categoria torționarilor sadici, bestiali, al cărui comportament a reflectat o violență „din popor”, plină de imaginație și inventivitate. El nu considera deținuții oameni, ci animale, dat fiind faptul că printre metodele sale de tortură favorite, lovitura cu biciul îi oferea satisfacție personală, putere deplină și frică în rândul celor bătuți. În plus, pe lângă sadism, majoritatea torționarilor erau cuprinși de o „beție a puterii”, întrucât, așa cum afirma Tzvetan Todorov „dacă suferinţa altuia este cea mai bună dovadă a puterii mele, ea nu este singura: fericirea lui este şi ea o dovadă, într-o măsur