Cel mai bun lucru pe care Europa şi Statele Unite ar putea să-l facă astăzi, odată ajunse lucrurile aici, în acest impas stânjenitor provocat de mega-scandalul dezvăluirii publice a interceptărilor N.S.A., ar fi să recunoască în cele din urmă, cu luciditate, că au nevoie una de cealaltă, că au interesul fundamental să fie în continuare alături, chiar fără afectivitatea de altădată şi fără încrederea sau admiraţia cu care se gratulau în timpul Războiului Rece.

Nu mai e vorba astăzi, vedem bine, de o căsătorie din dragoste, în caz că a fost vreodată aşa ceva. Personal, chiar cred că a fost o atracţie puternică, naturală, o fascinaţie culturală şi intelectuală reciprocă, profund benefică ambelor sisteme, din secolul al XIX-lea până relativ recent, de la Alexis de Tocqueville şi a sa inspiratoare Despre democraţie în America (1834, 1840) până la denunţarea recentă a anti-americanismului european în Uncouth Nation: Why Europe Dislikes America (Andrei S. Markovits, 2007, Princeton University Press). Dar cel puţin interesul, dacă nimic altceva, „interesul brut” pentru menţinerea relaţiei în stare de funcţionare a rămas, cred, valabil, fiind intact sau poate chiar augmentat în contextul turbulent al sistemului politicii internaţionale actuale, şi exact acest element doresc să-l demonstrez în articolul de faţă.

Europa şi America ar trebui să rămână aliate, într-o lume care parcurge un proces de schimbări structurale ameninţătoare pentru supremaţia din ultimele trei secole a civilizaţiei materiale, ideologice şi militare a Occidentului. Iată, pe scurt, ipoteza de lucru pe care o propun. Dezintegrarea lumii occidentale şi dezacordurile din spaţiul euro-atlantic, determinate sau nu de criza economică, afectează ţesătura fină a unui model civilizaţional consacrat, performant, căruia cel puţin naţiunile componente dacă nu umanitatea în ansamblu îi datorează moder