Am trăit patru decenii sub un regim de cenzură, căreia prăbuşirea comunismului i-a pus capăt cel puţin în ţările central şi est-europene. Situaţia a fost aceeaşi în România. Iniţial, a fost vorba de o cenzură cu caracter ideologic, dar care reprima deopotrivă exprimarea unor convingeri religioase, politice, morale, estetice sau chiar a unor idei ştiinţifice, precum şi a comportamentelor publice derivate.
De-a lungul timpului, cenzura şi-a schimbat părul, nu şi năravul. A mai şi aţipit câteodată. În România, a fost desfiinţată ca instituţie în 1977, ceea ce nu înseamnă că a şi dispărut. Ideologia însăşi pe care se baza s-a modificat. Marxist-leninistă la început, aşa dar, internaţ ionalistă, a devenit ulterior naţionalistă şi chiar şovină. Metamorfoza principală a constat tocmai în subţierea conţinutului ideologic, deşi naţionalismul a înlocuit cu succes doctrina anterioară. În anii 1970, putem vorbi de o cenzură mai degrabă de limbaj decât de idei. Lucrurile aşa au stat în linii mari în toate ţările lagărului sovietic.
Renunţarea la cenzură a lăsat în toate ţările lagărului o formă de alergie la tot ce înseamnă reprimarea opiniei sau controlul limbajului şi al imaginilor. Alergia cu pricina e mai puţin vizibilă în ţările democratice unde memoria cenzurii nu mai e activă de foarte multă vreme. Reacţii la încercarea reintroducerii în unele regimuri autoritare se constată peste tot, ce e drept, dar fără acel grad de urgenţă care se manifestă în fostele dictaturi comuniste. Până la un punct e normal. Democraţiile au avut mereu tentaţia de a lua anumite lucruri cu uşurinţă, inclusiv cenzura. Ele nu şi-au făcut niciodată o idee corectă de ce a însemnat aceasta în comunism. Diferenţa dintre cenzura comunistă şi aceea practicată de unele regimuri actuale, îndeosebi islamice, ca şi, în definitiv, de toate formele de cenzură cunoscute, este dublă. Pe de o
