Ceva se rupe în România. Undeva, în noi, se schimbă ceva. Ceva esenţial. Să-ţi ceri dreptatea în stradă, poate că nu e cel mai civilizat lucru. E, totuşi, unul democratic. Dar, parcă, nu eram aşa. Nici acum un an, nici acum doi, nici acum mulţi.
O amorţire generală se instalase în minţile noastre. În sufletele noastre. Şi, parcă, nu ne mai păsa de nimic. Nici de viaţa noastră, nici de viaţa copiilor noştri, nici de viaţa ţării ăstea trântită la pământ şi sugrumată de tot felul de grupări vopsite mereu în nume de partide. Tot ce conta era, era aici. Nimic din viitor. Nici urmă de vis părea să nu ne mai străbată minţile înţepenite între o bucată de pâine, o bucată de pensie sau o bucată de rată. Eram bolnavi. Un popor plin de zombie, care rânjeau la un viitor pictat mereu în verbe la trecut. Visam aiurea. Visam la lucruri îngropate. „Pe vremuri” devenise singurul viitor pe care-l mai vedeam.
Ceva se rupe în România. Să ieşi în stradă, săptămână de săptămână, pentru patru munţi, e parte dintr-un vis. Dintr-unul al schimbării ăsteia esenţiale. Şi, poate, acei patru munţi or fi pentru unii un sac de necunoaştere, sau un sac de manipulare, sau un sac de şpăgi, sau un sac de interese. Dar nu e pentru toţi. Şi dacă măcar unul din zecile de mii cu „Uniţi, salvăm!” se schimbă până la capăt, visează până la capăt, speră până la capăt, luptă până la capăt, se leapădă de trecut până la capăt, atunci facem şi pasul către un viitor. Şi poate, măcar de data asta, e chiar acela pe care să ni-l scriem de unii singuri.
Ceva se rupe în România. Să ieşi în stardă tu, ţăranul ăla din Pungeşti, ţăranul ăla mereu blamat, mereu ironizat, că „doar îi de la Vaslui”, e parte din schimbare. Şi, da, unii or fi cu minţile spălate, şi-or fi şi muritori de foame, şi-or fi şi prea creduli, şi-or fi cum om vrea. Dar n-or fi toţi aşa. Şi trebuie să fii prost să îţi imaginezi că toţi a
