Câştigul lunar al unei familii din România, în medie, este de 2.560 de lei. Din care cheltuieşte, tot în medie, în jur de 90 de procente. Din totalul cheltuielilor, 72 de procente se duc pe consum, iar 17 procente pe impozite şi taxe. Şi acum să vedem cum se împart cheltuielile de consum: 43 la sută – mâncarea; 16 la sută – locuinţa, apa, electricitatea şi gazele; 8 la sută – băuturi alcoolice şi tutun… Desigur, tot în medie. Ca să descifrăm acest tablou, mi se par sugestive câteva referiri la dezbaterea globală, din ultimii 50 de ani, despre bogăţie şi sărăcie.

Prin anii ’60, un mare economist american, Paul Samuelson, scria că o familie nu mai e săracă dacă reuşeşte să cheltuiască pe mâncare mai puţin de o treime din venit. Sigur, lucrurile se complicau dacă trebuia să-şi cumpere şi o locuinţă. Sau un automobil ori alte bunuri de folosinţă îndelungată. Pentru că numai în cazul în care, din cele trei sferturi rămase din venit după ce a rezolvat cu factura alimentară, familia putea să-şi plătească şi rata la bancă pentru casă ori pentru alte achiziţii… totul era în ordine. Deşi să plătească 20-30 de ani un credit pentru casă nu era deloc uşor. Dar timpul era constrâns să se despartă de judecăţile tradiţionale. Familia primea casa imediat şi… plătea o viaţă.

Povara costului vieţii începea să fie altfel împărţită. În America cu deosebire, dar şi în Europa de Vest, în Japonia şi în alte ţări. Banca te împrumuta să plăteşti factura pentru casă, pentru automobil, pentru mobilă, pentru aparatură electronică şi electrocasnică. Iar tu, din veniturile curente, plăteai factura pentru consumul curent. Cu o condiţie, desigur: să ai garanţii, o slujbă sigură şi un venit cert.

Atunci însă, în anii ’60, când Samuelson îşi lansa judecata despre graniţa dintre sărăcie şi clasa de mijloc, lumea nu fusese încă răvăşită de marile crize energetice. Era creştere ec