Din cînd în cînd, o voce din strana politicii ţine să atragă atenţia galeriei asupra sa: "România are nevoie de o clasă de mijloc!" Mă rog, chiar de una puternică! Acum, dacă s-ar pune cineva să facă o listă cu ce i-ar trebui României, aşa, în primă urgenţă, nu sunt deloc singur că în primele 100 de locuri ale pomelnicului ar încăpea chestia cu "clasa de mijloc". Pe primele vreo 20 ar fi toate elementele de infrastructură fără de care orice speranţă a dezvoltării noastre rămîne ascunsă dincolo de orizont; alte 20 ar fi ocupate de nevoile care ţin de crearea, dezvoltarea şi utilizarea eficientă a capitalului uman; încă vreo 20 de locuri ar fi ocupate de nevoile care ţin de trecerea instituţiilor, a legilor, regulilor şi a culturii guvernării, de la modelul actual, al distrugerii pentru redistribuire dirijată, la cel bazat pe identificarea şi dezvoltarea politicilor menite să promoveze interesele publice; cel puţin 20 de urgenţe pot fi identificate, la repezeală, în domeniul gestiunii resurselor ţării, iar ultima cincime a listei s-ar acoperi aproape de la sine cu cele necesare renaşterii culturale şi creative a unei populaţii împinsă spre limitele cele mai de jos ale îndobitocirii şi ale dezrădăcinării sale spirituale şi cultural-identitare.

Oricine aruncă o privire asupra istoriei sociale a României, bagă foarte repede de seamă că perioadele şi condiţiile în care eu existat embrioane foarte puţin dezvoltate ale unei clase de mijloc sunt rare, scurte şi constituie excepţii prea puţin semnificative din punct de vedere al consecinţelor pe termen lung. Modelul nostru standard în care, pe de o parte, am fost împinşi, iar pe de altă parte, ne-am complăcut fără prea mari sforţări de a-l schimba, este un model de tip "sclavagist", cu nuanţe feudale pentru coloratura de actualizare. O societate împărţită în două mari clase, "sclavi" şi "stăpîni", între o minoritate la p