Între oamenii ca oricare dintre noi, luaţi de apele iuţi şi învolburate ale zilelor, se găsesc unii care ar dori să trăiască în viitor şi alţii mai mult în trecut, sau cel puţin interesaţi de valorile „proiectate” ale acestor două feţe ale timpului. Se ştie despre primenirile lumii viitoare pe care le dorea, văzându-le aievea, Goethe, omul mumelor şi-al faptei, şi, în rând cu el, Hegel, care concepea viitorul cu istoria sa „ca progres în conştiinţa libertăţii”; ori, mai târziu, Marx, răsturnând prezentul necesităţii ca trecere „în imperiul libertăţii”. Sunt însă mulţi, dintre cei fără nume, care fascinaţi de tremurul cărnii privesc viitorul ca prezent, sau speriaţi, ca regres şi final. Aceştia din urmă îşi fac impunătoare cavouri şi vorbesc, în plin ospăţ, despre apocalipse, fără să se aplece măcar asupra acestei vorbe. Dar există o categorie scârbită de „clipa cea repede” cu mizeria ei, a celor mai mulţi oameni care îşi închină puterea întru schimbare, categorie numită, în timpul din urmă, ca fiind a „indignaţilor”. Perfidă definire! Ei speră. Dar se găsesc între aceştia şi unii, destul de puţini, ce ar dori mai degrabă să bea apă din râul Lethe, ca să uite totul şi să nu mai trăiască în prezent. Doresc să se afunde în trecut, să-şi aducă o epocă sub privire şi paşi, în care să se mişte edenic. Aleg din proiecţiile „date” de prezent şi le reproiectează, ca punct de sprijin, ca „adăpost”, chiar ca mod de viaţă, lucidă sau inconştientă în refugiu. Nu trebuie să mire pe nimeni dacă un scriitor apare prin mulţimile zilei însoţit de făpturi omeneşti cu faţa întoarsă înapoi şi cu o mână înainte arătând spre prezentul mistificat! Dante a întâlnit dintre acestea, prin Infernul său; prezentul nostru, chiar s-a obişnuit. Sunt oameni care se retrag în sine, lăsând o uşă deschisă în afară, ori o strâng bine în canat. Se văd sfâşiaţi sau aplecaţi asupra propriei răni