Figura lui Coriolan Drăgănescu e exemplară pentru România. Eşti providenţial în Opoziţie? Prea bine, fii mişel la putere!
Pe când eram profesor la Galaţi, am întâlnit de multe ori acest soi de strategie vitală. Fete venite în marele oraş de te miri unde se căsătoreau, cădeau imediat cloşcă şi turnau unu-doi copii. Gata. Viaţa lor era aranjată, pusă la adăpost, iar bătrâneţea se putea instala în linişte. Nu conta dacă bărbatul era beţiv, afemeiat, brutal. Nu conta nici dacă niciunul nu nutrea vreun sentiment pentru celălalt. Nu conta nimic. Singurul lucru important era să intre „în rândul lumii“, să rămână acolo înfiptă cu ghearele şi cu dinţii. Pare cinic, trist, fără speranţă. Dar am văzut cu ochii mei cum era organizată lumea, într-un orizont de aşteptare limitat. Inutil să spun că dispăreau buclele, rujul, surâsul, grija faţă de sine, toate lucrurile care fac un om agreabil. Schimbarea era de la sine înţeleasă.
Ei bine, cam aşa îmi apare, acum, guvernarea Ponta. Anul trecut, surâsul de Marilyn Monroe, căreia i se ridicau poalele de la curentul de aer cald, machiajul Lancôme, genele Revlon, rujul Maybelline, ciorapii negri Baldini, dessou-urile Lejaby erau la mare preţ. Toate fluturau în faţa masculului public, luându-i minţile şi votul. Nu că asta n-ar fi fost tehnica generală a partidelor angajate în lupta pentru puterea-căsătorie. Pofticiosul public era tăbăcit de promisiuni. Venea după cei 15.000 de voinici ai CDR, după ouăle lui Năstase, după Făt Frumosul DA, după „să trăiţi bine“, după statul minimalist, după câte şi mai câte promisiuni ardente de împerechere. Şi avea, deja înscrisă în gene, ştiinţa minciunii: eroii deveniseră, imediat după nuntă, şlampeţi, grobieni, uituci. Istoria alegerilor româneşti dovedise că divorţul şi partajul cu năbădăi sunt singura ieşire din iadul conjugal. Cu cât soţul oficial fusese mai năbădăios, cu atât pretendentu
