Sora mea de dincolo vine cu un efect de trompe-l’oeil ce l-a derutat chiar şi pe un critic de fineţea lui Ovid S. Crohmălniceanu, care, utilizînd un plural generic, explica volumul Ilenei Mălăncioiu astfel: sîntem „chemaţi să veghem o agonie într-o ambianţă spitalicească”.

Aceasta ar fi presupus un direct al „relatării” lirice, cu focalizare dezordonată, haotică, în funcţie de momentele spitaliceşti şi de stările suferindului, precum şi o pendulare a martorului poetic între prezentul intens resimţit, acut, şi un ecran, mult mai larg, al conştiinţei cu procesări de probleme şi al memoriei cu actualizări de episoade din trecut. Intensificarea unor secvenţe este atît de puternică, încît intrăm de-a binelea în atmosfera spitalului vechi şi a salonului înfricoşător. Aşteptarea dilatată, la căpătîiul bolnavului fără speranţă, frica crescîndă de moartea ce se apropie, mila nesfîrşită pentru sora de „treizeci şi trei de ani ne-mpliniţi”, speranţele tot mai absurde, mai lipsite de suport real: toate acestea fac, din interior, o poezie a unei experienţe-limită. Însă Ileana Mălăncioiu o gîndeşte poetic şi o scrie de la distanţă, cu o perspectivă, prin prisma nu numai a sfîrşitului, ci şi a ceea ce-i urmează acestuia.

Va apărea, astfel, o „scindare” a martorului. Cel de la primul nivel este implicat în modul cel mai direct şi mai firesc, umplînd spaţiul cîte unei poezii cu fapte, gesturi, gînduri, reacţii comune tuturor familiilor care au în grijă un bolnav. Aparent, priza acestui martor asupra a ceea ce se întîmplă este directă; însă, la o relectură mai atentă, sesizăm deja distanţarea temporală, implicita ori explicita punere la trecut: „M-ai privit îndelung, bănuitoare,/ de ce nu ţi-ai făcut ochii azi, mi-ai spus,/ o dată şi a doua oară/ şi cea de lîngă patul tău a zis:/ fă-ţi ochii, domnişoară!// Şi m-am dus tremurînd la oglinda/ în care patul tău se vedea/ uşor