În spatele paharului doar pe jumătate plin cu espresso, aplecat peste tastatura la care îţi auzi gândurile, deasupra podelei în care îţi înfigi uneori degetele de la picioare să te dezmorţeşti, într-un furnicar, te afli chiar tu. Corporatistul. Mereu cu o cerere de demisie în buzunar, cu numărul de la pizzerie pe tasta de apelare rapidă, cu un nod în gât, posibil de la cravată.
Oficial, corporatistul nu există. Cel puţin nomenclatorul de meserii refuză să-l recunoască. Dacă, însă, te nimereşti pe la orele opt sau nouă dimineaţa la Piaţa Unirii, la metrou, nedreptatea este evidentă. Dacă poposeşti, de altfel, într-una dintre clădirile care tronează pe la Piaţa Victoriei, gulerele albe se iţesc la tot pasul. Şi nici nu e nevoie să renunţi la aerul curat, fiindcă renunţă ei: la umbra marilor corporaţii, harnicii lucrători îşi permit o pauză de ţigară, în detrimentul altor nevoi fiziologice. Explicaţii? Pauza durează cinci minute, biroul e la etajul opt, dependenţa de nicotină e puternică.
Cine ar alege aşa un stil de viaţă? Cine ar renunţa la traiul boem oferit de vreun angajator mai mărunţel, dar uman, ca să se înroleze de bunăvoie în armata corporatistă?
Cei mai mulţi dintre noi şi-au vândut deja sufletul, iar alţii se pregătesc să o facă. Cu toate astea, periodic, apar strigăte de ajutor.
The Expendables
“Mi-ar plăcea să fac ceva mai practic”, ciripeam ieri seară, fără să mă gândesc prea bine la ce spun.
“De exemplu?”, a răsărit şi întrebarea, din pură politeţe, probabil.
“Mă gândeam în copilărie să fiu croitoreasă, mi se părea fascinant să îţi faci singur hainele”.
“Da, dar nu le faci pentru tine. Ai clienţi”, mi se răspunde prompt.
Răspunsul în sine mă nemulţumeşte. Croitorie, agricultură de subzistenţă, creşterea animalelor – astea sunt ocupaţiile din vechime, promovate prin cărţile de istorie, dar care nu stâ
