Privind într-o retrospectrivă a ultimilor 25 de ani, România a avut mereu o miză. Mai întâi democraţia, dobândită în ’89, apoi alte mize la fel de importante: intrarea în NATO, apoi în Uniunea Europeană, idealuri care ne-au făcut să simţim că suntem români, care ne-au arătat o cale logică şi ireversibilă. Bun, şi-acum?
Acum, România se află în faţa unui nou prag, esenţial dar nedeterminantă pentru marea masă a populaţiei: perioada europeană 2014-2020. O perioadă esenţială, în conjunctura economică a Uniunii Europene, dar puţin profitabilă din punct de vedere electoral. Cu alte cuvinte, prea puţină lume percepe vectorii esenţiali pentru viitorul României, de aceea factorilor politici le trebuie nişte vectori mai „palpabili”, mai „umani”, prin care să convingă oamenii simpli că ei au „reţeta” pentru următoarele cicluri electorale.
În mod concret, partidele au nevoie de noi repere. Şi cum reperele de ţară lipsesc, fiecare partid serios încearcă să scoată la mezat o nouă miză, un nou concept sau, cum ne spun „neologismele” politicii actuale, o nouă „proiecţie”.
Fiecare partid, fiecare lider, încearcă să expună un nou proiect politic. Fiecare îşi expune noul proiect printr-o proiecţie politică, printr-o viziune care ar umra să ducă ţara noastră pe o nouă cale. Sigur, fiecare astfel de proiecţie are avantajele şi dezavantajele ei, are doctrtină, viziune şi lider care o susţine. Dar, din păcate, nu întrevede şi un viitor clar, bine determinat nu doar doctrinar, ci mai mult guvernamental, strategic.
Au trecut aproape şapte ani de la intrarea în Uniunea Europeană, ultimul obiectiv bine determinant al României. De atunci, politicienii caută noi mize, noi obiective, noi „pewrdele de fum” electorale.
O astfel de „perdea de fum” este şi expunerea lui Mircea Geoană, pe care ne-a explicat-o într-o emisiune TV. În principiu, fostul lider al social-
