Se poate constata din capul locului tema predilectă, mai mult: obsedantă a poeziei lui Lucian Scurtu care e provincia. Autorul se arată incapabil a suporta condiţia de provincial, ca şi cum ar gîfîi purtînd în spinare o povară grea.

Nu e dispus la nicio îngăduinţă faţă de ambianţa ce i se înfăţişează reductibilă la neant: „Dacă ar avea mai multe sălcii crişul ar fi neva mea,/ dacă ar curge mai mult prin pustă ar fi eufratul meu,/ dacă ar avea o deltă ar fi nilul meu,/ dacă aş fi zărit-o pe malurile lui ar fi fost iordanul meu.// Dar cum nu s-a întîmplat nimic din toate acestea/ crişul este nimic” (Siderurgia naturii). Aşadar, un refuz ritos de pe poziţiile unei stări de beligeranţă. Provincia nu e nouă în lirica noastră, dar bardul orădean o abordează într-un chip specific. Dacă la Bacovia aveam a face cu o reacţie a interiorizării abulice a unei fiinţe ce se îmbiba de mediul apăsător aidoma unui burete muiat în apa necontenitelor ploi, iar la Ovidiu Genaru cu o bună dispoziţie care lua peste picior, caricaturiza cu cinică dezinvoltură contextul în cauză, aici e o situaţie aparte. Lucian Scurtu învederează un temperament vital, o dîrzenie pe care o pune coerent în scenă. E aidoma unui luptător în ring care ţine a-şi etala musculatura bine dezvoltată, cu o legitimă satisfacţie sportivă. Mediul indezirabil e provocat mereu la luptă, suportînd lovituri bine ţintite. Meschinăria acestuia apare scoasă în relief printr-un procedeu zdrobitor şi anume raportarea la repere istorice ilustre. Făcînd incursiuni în epoci glorioase, poetul îşi încarcă bateriile morale cu apetenţa unor paralelisme de-o emfază calculată. Se fortifică prin hiperbolele care îi oglindesc decepţia. Aidoma unui faimos comandant de oşti, lansează turmei ignare un îndemn salvator care însă nu e ascultat: „«Pregătiţivă cămilele, grînele şi scribii, mîine trecem Alpii!»,/ le-am strigat după un