La sfârşitul săptămânii trecute, H.R. Patapievici a ţinut la Cluj conferinţa intitulată „Câteva reflecţii privind experienţa mea cu presa liberă”. O confesiune grea, aproape năruită în tristeţe.

În finalul primei părţi, publicată de jurnalistul Mihnea Măruţă pe blogul său, Patapievici mărturiseşte că, după 20 de ani de la debut, a luat hotărârea de a renunţa la statutul de „intelectual public” şi de a se retrage parţial din „piaţa mare” a inteligenţei româneşti. „Pentru că mi-a ajuns”, îşi motivează el decizia. Fiindcă s-a săturat să fie blamat pentru ce a făcut la ICR, să fie atacat politic, să fie scuipat-la propriu, în faţa familiei!-pe stradă, să fie catalogat drept blasfemiator, anti-naţional, anti-patriot, kaghebist sau „jidan” care trebuie să moară.

Din capul locului, trebuie să fac o precizare.

Sunt un harnic cunoscător al operei domniei sale. I-am citit critic toate cărţile şi cele mai multe dintre articolele apărute în presă, le-am fişat cu atenţie, i-am urmărit prestaţia de la ICR. Nu sunt un fan al multora dintre atitudinile şi convingerile pe care le-a avut sau le-a exprimat cu diverse ocazii. De pildă, nu cred că o instituţie precum ICR n-ar avea menirea de a face propagandă valorilor naţionale şi chiar am scris câteva pagini vituperante de gazetă în timpul scandalului „Poneiul roz”. Dar sunt complet de acord cu conceptul punerii în contact a pieţelor culturale şi admir mecanismul programului TPS pe care l-a iniţiat.

Pe deasupra, n-am putut să nu remarc, încă de când a apărut ca proaspăt vector de conştiinţă în „Contrapunct” şi revista „22”, cultura sa copleşitoare, broderia argumentativă fină din timpul luărilor sale de poziţie, frusteţea elegantă, de scrimeur, a sentinţelor pe care le aruncă în arenă, stilul oratoric seducător. Nu contează dacă te situezi de partea sau împotriva adevărurilor sale: trebuie să accepţi că ai în fa