Grecii antici identificau trei forme bune de guvernare şi trei forme rele. Cele bune erau monarhia, aristocraţia şi democraţia, iar cele rele – tirania, oligarhia şi ochlocraţia. Republica Moldova le întruneşte pe toate într-o veritabilă salată grecească. În preajma alegerilor, democraţia moldovenească depăşeşte prin libertatea sa până şi democraţia antică ateniană.
Poporul este suveran, "măria sa cetăţeanul" hotărăşte soarta ţării. Între alegeri, poporul este "plecat", deseori peste hotare, dar la sigur din viaţa politică. Chiar şi la referendum, forma superioară de exprimare a suveranităţii sale, moldovenii sunt chemaţi să nu se prezinte.
Înfloreşte oligarhia, adică acea minoritate, deseori parvenită, întotdeauna plutocrată, de politicieni, precum economişti experţi în învăţământ şi judecători cu averi moştenite de la soacre ori "mătuşi din Brazilia".
Deoarece orice urmă de elită socială şi intelectuală din Basarabia a fost nimicită în perioada sovietică, provenienţa acestei "dvorenimi" politice nu poate fi decât nomenclatura comunistă.
Însă, la fel precum în secolele XVI-XVIII burghezia căuta cu orice preţ să-şi cumpere titluri nobiliare, elita moldovenească se visează adevărată “şleahtă", reprezentanţii acesteia sunt nobili până în măduva oaselor şi devotaţi poporului din care au ieşit, dar în care speră niciodată să nu mai intre. Mai mult, în condiţiile în care unii deputaţi se văd urmaşi ai lui Ştefan cel Mare şi Dimitrie Cantemir, alţii vorbesc pe skype cu Burebista, iar preşedinţi şi prim-miniştri "foşti" nu există, coroana Muşatinilor având mulţi candidaţi. Însă ori de câte ori situaţia o cere, politicienii apelează la gloată, nu la popor.
Toboşari, mironosiţe şi haiduci neînfricaţi colindă străzile Capitalei cu drapele falsificate şi lozinci improvizate. Astfel, "Trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească" a devenit "Trăiască Re
