Nu ştiu ce părere aveţi dumneavoastră, dar mie întotdeauna mi-a plăcut mai mult Katherine Mansfield decît Virginia Woolf. Cele două mari scriitoare s-au cunoscut şi împrietenit în 1916. Sursa: CODRIN PRISECARU

Istoricii literari bănuiesc că între ele ar fi fost mai mult decît o foarte strînsă prietenie literară; amîndouă trecuseră prin experienţe oribile cu bărbaţii şi avuseseră, deja, relaţii cu alte femei. Arta fiecăreia dintre ele este impresionantă, desăvîrşită în fond, dar atît de deosebită de a celeilalte. Păstrînd proporţiile (care or fi acelea?), aşa cum sîntem întrebaţi, uneori, ce preferăm între Tolstoi şi Dostoievski, asumînd că există un numitor comun care permite comparaţia, am putea foarte bine să ne întrebăm singuri ce preferăm între Mansfield şi Woolf. Răspunsul ar spune multe despre noi înşine. În orice caz, cînd Mansfield a murit, în 1923, Woolf a mărturisit: "Nu mai are sens să scriu. Katherine nu va mai putea citi. Rivala mea nu mai există."

Katherine Mansfield (1888 – 1923) nu este deloc necunoscută cititorilor români. Eu însumi, îmi aduc bine aminte, am cunoscut-o acum vreo 30 de ani prin "Garden Party şi alte povestiri", o cărţulie deja învechită de la ESPLA (iniţialele acestea stîrnesc nostalgii vechilor cititori, nu-i aşa?). Nu după mulţi ani, mi-a căzut în mîna "Jurnalul" ei şi apoi "Preludiu", o ediţie ceva mai consistentă decît "Garden Party".

Deşi a trăit doar 34 de ani, Katherine Mansfield a scris suficient cît să fie unanim considerată drept una dintre cele mai mari autoare de proză scurtă din imensa literatură de limbă engleză. Scopul meşteşugului ei constă în a arăta că marile forţe ale lumii se codifică în întîmplări triviale. În povestirile lui Mansfield, sufletul este o mică maşinărie, la purtător, care funcţionează cu materia primă furnizată de detalii, de lucruri mici – atît de mi