Poți crede că nu e lumină, ci ulei din candelele mănăstirilor din Bucovina. Când ajungi la Hanul Răzeșilor, adică în locul din care aproape că poți să vezi cu ochiul liber și Mirceștii lui Alecsandri, și Pașcanii lui Sadoveanu, și Humuleștii lui Creangă, simți cum începe să picure uleiul din candele pe dealuri. Ai vrea să nu mai pleci nicăieri de acolo. Tot ce mai poți să faci este să întri în han și să te așezi lângă o plită în care arde un foc molcom, nu fiindcă a venit  frigul, ci vremea poveștilor. Prima dintre ele este chiar lumea în care te afli, departe de sudul în care ți-ai lăsat și lipsa de speranță, și spaimele.

Dacă n-ar fi îmbrăcat după moda de azi, ai zice despre proprietarul hanului, Nelu Asaftei, că tocmai s-a întors de la Războieni, nu din curtea casei unde s-a născut, ci de la bătălia purtată de Ștefan cel Mare împotriva turcilor. O să vină și Vodă curând! O spune lumina sfântă de pe dealuri. Și-o mai spune și liniștea ce se așterne peste lume sub formă de nechezături de cal.  

Direct din ochii voievodului pare să vină înserarea ce mă găsește, câteva ceasuri mai târziu, dar fără să fi plecat din poveste, la porțile mănăstirii Râșca, de la porțile istoriei Moldovei, care începe cu prima biserică zidită aici de Bogdan, Întemeietorul. Din biserica aceea au izvorât mai apoi toate celelalte biserici pe care le vezi curgând albastru, precum Voronețul, prin albia veacurilor și a obcinelor. Biserica mănăstirii Râșca și cetatea împrejmuitoare sunt  nevoite să stea pe loc. Altminteri, chiar că s-ar clătina cerul pe care ele îl țin pe umeri. Iar dragul de părinte Mihail, starețul, n-ar mai ști cum să-i oprească pe îngeri și pe sfinți în icoane. Oricât de mult s-a grăbi să-i sară în ajutor, cu experiența sa de jandarm, dar mai ales de om care iubește ca puțini oameni oamenii, fălticeneanul Ionuț Zamă.

Crenelurile