Charles Kenny: "Poate a venit momentul să gândim în perspectivă şi să renunţăm la acea cutumă ciudată şi demodată: dreptul de a munci doar acolo unde ne-am născut."

Când editez textele pentru revistă, subliniez cu roşu mari fragmente. Iată unul, care are legătură şi cu ţinerea românilor şi a bulgarilor la porţile statelor partenere, şi cu moartea africanilor disperaţi în drum spre UE:

Este o lecţie care reiese şi din alte experimente de înlăturare a barierelor pentru imigraţie. În 1993, cetăţenii din Uniunea Europeană au primit dreptul de a lucra în orice alt stat membru. Încă o dată, predicţiile apocaliptice s-au dovedit false. Per ansamblu, migraţia a crescut, dar nu a dus la colapsul economiei Danemarcei (care avea un PIB de 20.410 $ pe cap de locuitor în acel moment) sub greutatea valului de imigranţi portughezi (în ciuda faptului că insignifianţii iberici aveau un PIB pe cap de locuitor de doar 12.327 $). În fond, ambele state au cunoscut o lungă perioadă de creştere economică rezonabilă, până când criza din zona euro şi austeritatea au pus capăt acestei tendinţe. PIB-ul anual pe cap de locuitor al Danemarcei a crescut în următorii 15 ani de după 1993 cu o medie de 2,2%. În Portugalia, creşterea a fost de 2,3%. Iar extinderea următoare a Uniunii Europene, către ţări ca Polonia, a dat un impuls economiilor vestice, în special celei britanice, unde zeci de mii de polonezi au dat năvală în căutarea unuor slujbe.

Aceste experimente privind deschiderea graniţelor arată că muncitorii săraci şi needucaţi dintr-o regiune privilegiată nu ar trebui să se teamă de un influx de muncitori şi mai săraci din afară. Acest fapt e valabil chiar şi în cazul relaţiilor dintre Statele Unite şi Mexic. Africa de Sud a demonstrat că beneficiile practice câştigate de pe urma deschiderii graniţelor sunt mult mai mari decât motivele de îngrijorare – şi ar trebui s