Regimul comunist a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fiindcă, prin structura sa ideocratică, el interpreta fals puterea reală a ideilor filosofice.
Orice cititor al noii cărți a lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător (o combinație originală și extraordinar de vie de memorialistică și roman epistolar, din care nu lipsește nici suspansul, nici eseul moral), este copleșit, pe măsură ce avansează în lectură, de o mare stupoare. Este aceeași pe care și autorul a cunoscut-o, atunci când, în 2006, și-a citit la CNSAS dosarul de urmărire informativă: sute de pagini conținând nesfârșite transcrieri de convorbiri și rapoarte, mii de ore de înregistrări din apartamentul propriu, în care s-a pătruns prin efracție pentru a introduce dispozitive de ascultare, supraveghere zi și noapte în București, la Păltiniș etc., potop de informații despre întâlnirile academice din Germania, zeci și zeci de fotografii. La acestea se adaugă rapoarte kilometrice ale turnătorilor, dintre care cu mult cele mai importante sunt cele ale unui coleg de Institut de Filosofie al lui Liiceanu, Octavian Chețan, care, fiind de meserie, producea eseuri hermeneutice ale textelor filosofice ale lui Liiceanu, explicând „organelor“ caracterul lor „dușmănos“. Așadar, un efort logistic și uman imens (cel puțin 10 oameni detașați numai pentru Liiceanu, plus turnătorii) – pentru ce? Pentru a dovedi ceea ce se stabilise mai înainte a priori: că Liiceanu era un „personaj... care făcea și spunea de fiecare dată lucruri condamnabile din punctul de vedere al moralei socialiste și al politicii partidului“. Care îi erau acțiunile? Traducea, de pildă, pe David Armeanul, pe Heidegger, învăța greaca veche, scria despre „peratologie“, se vedea cu Petru Creția, uneori cu Noica, iar seara, printre discuții metafizice, bârfea și juca table cu
