Atenţia presei a fost atrasă marţi de scandalul dintre Corneliu Vadim Tudor şi Gheorghe Funar. Povestea e cunoscută: Funar îl face hoţ pe Vadim, că ar fi furat steagul lui Avram Iancu, Vadim îl trimite să se trateze, pentru că e steagul lui şi face ce vrea cu el, chiar să îl şi vândă, iar ministrul Culturii, cel cu luneta spartă, intervine cu promptitudine şi cere scoaterea din licitaţie a acestui exemplar de tricolor pentru care CVT cerea, preţ de pornire, zece mii de euro, să se mai facă o expertiză. Nimic de zis, dacă e un obiect de patrimoniu să stabilească experţii cum a ajuns la PRM, şi ce drept are Funar să îl revendice.

Termenii în care se poartă scandalul Vadim-Funar ne-a adus aminte de vremea în care acest stil de discurs era doar marca lui CVT. Sub el, trepăduşi prin partid, fiecare dintre „liderii” PRM făceau drepţi când trecea tribunul şi, în localităţile lor, se foloseau de numele lui să mai dea din coate, să mai obţină vreun folos. Câţiva au învăţat cum să mânuiască „arma lui Vadim”, să rostească acelaşi tip de discurs, apoi i-a lăsat chiar el să reprezinte partidul, pentru că nu avea cum să facă prezenţă la toate televiziunile de ştiri apărute, la toate emisiunile care îl invitau să facă spectacol, să-şi crească audienţa pe vorbele lui slobode, sau plătea el să aibă emisiune (DD i-a tăiat, sper, factură). Unul dintre ciraci este Funar: slab discurs, întotdeauna a părut mai degrabă o caricatură a lui Vadim, o copie neinstruită, făcută din lemn, de care să te amuzi. Multe clase sub şeful lui, pe care acum l-a detronat.

Spumos, tobă de informaţii, CV Tudor avea capacitatea să impresioneze mase întregi de oameni. Poate nu mai e la modă, dar înlocuirea lui cu Funar e o glumă.

De ce nu mai e la modă, iată un subiect. Naţionalismul şi celelalte teme de care abuza Vadim în perioada de glorie nu au dispărut, dimpotrivă, le exploatează liniş