Când s-a anunţat, joia trecută, Nobelul pentru Literatură, în online-ul românesc s-a lăsat liniştea. Alice Munro? Cine? Ici şi colo, câte o întrebare timidă: „aţi citit ceva de tipa asta?” Nu se lansa nimeni nici în omagii, nici în diatribe, cum se întâmplă de obicei pe 10 octombrie. Asta pentru că, aşa cum, probabil, ştiţi deja, din opera destul de întinsă a scriitoarei canadiene, la noi a fost tradus un singur volum de povestiri, Prea multă fericire, la Editura Litera. Este o prejudecată certă astăzi, în România şi în lume, cum că adevăratul prozator este autor de romane, punct. E destul de ciudat acest lucru, cel puţin în ţara noastră, unde s-a născut un mare artist al prozei scurte, Ion Luca Caragiale, ale cărui Momente şi schiţe sunt – sau erau, vorba bunicilor, pe vremea noastră – ştiute pe din afară de orice om care a absolvit 8 clase.

În ţara ei însă, Alice Munro este iubită şi omagiată de ani mulţi ca o maestră a literaturii, criticii canadieni numind-o chiar „Cehovul nostru”. După numeroase premii literare foarte prestigioase, începând cu Governor General’s Literay Award, cel mai râvnit premiu literar canadian, pe care l-a primit pentru volumul ei de debut, până la Man Booker Prize, obţinut în 2009, aşteptarea unui Nobel pentru Alice Munro în Canada era foarte ridicată.

În aceste condiţii, un cunoscător, Dragoş Zetu de la Catedra de Limba şi Literatura Engleză a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, i-a dedicat scriitoarei canadiene o teză de doctorat, care a stat la baza volumului publicat de Editura Institutul European, Povestirile lui Alice Munro. De la Dance of the Happy Shadesla Open Secrets. Volumul, prefaţat de criticul Codrin Liviu Cuţitaru, îşi propune să analizeze volumele de proză scurtă ale scriitoarei canadiene până la Open Secrets inclusiv (1994), subliniind tehnicile narative specifice autoarei şi urmărind pas cu pas, pove