Pe fiecare dintre noi îl fac fericit lucruri cu totul şi cu totul diferite. Singurul element care ne aduce la acelaşi numitor este însă DORINŢA de a fi fericit. Nu mă puneţi să dau aici o definiţie a fericirii căci îmi voi prinde urechile! Am încercat, în repetate rânduri, să o găsesc (definiţia!) şi am sucombat.

Pe unii îi face fericiţi înălţimea la care reuşesc să ajungă. Treptat sau dintr-odată: printr-o fărădelege sau printr-o întorsătură neaşteptată a destinului. Pe alţii - zerourile adăpostite prin conturi. Unii se declară fericiţi dacă au ce mânca, ce bea, ce iubi şi un acoperiş deasupra capului. În rest, după ei, potopul! Principiul "Fericiţi cei săraci cu duhul" funcţionează bine mersi într-o lume a "săracilor cu totul". Există destui pe care-i face fericiţi sentimentul datoriei împlinite: dacă ştiu că au adus simbria acasă, dacă frigiderul le este plin, dacă nevasta e mulţumită de ceea ce are în şifonier, dacă odraslele nu au mai puţin decât ceilalţi copii din clasă, dacă în faţa blocului e parcat Loganul familiei, iar vacanţele nu trec fără cel puţin o ieşire la munte sau la mare, fericirea e bifată.

Am cunoscut destui oameni cărora le lipseau toate cele de mai sus, dar care erau extrem de fericiţi cu ceea ce făceau la serviciu (unde întâmpinau zilnic asfinţitul) deşi cei dragi de acasă înotau într-o tacită mare de nefericire...

Am întâlnit şi oameni care aveau vocaţia nefericirii. Indiferent ce făceau, rămâneau la fel de nefericiţi. Fie că-şi stabileau obiective imposibil de atins, fie că îi băga, constant, în boală capra vecinului, fie că, pur şi simplu, nu ştiau să se bucure de nimic. Totul li se părea nesemnificativ, mărunt, încadrat în cateoria "Şi? La ce-mi trebuia asta?"...

Indiferent în care dintre categoriile de mai sus se încadrează fiecare, continuăm să ne aflăm toată viaţa în căutarea