O bonă muşcă dintr-o pară, scuipă bucata şi i-o dă s-o mestece copilului de care are grijă. O bunică se plimbă cu băţul în mână şi îl plezneşte peste degete pe nepoţelul care vrea să exploreze lumea, ca să îl înveţe sensul expresiei Nu e voie. O mamă îi strigă, de pe banca pe care mănâncă seminţe, copilului cocoţat pe o scară „Dă-te jos de acolo, că te strâng de gât!”

Sunt atitudini culese de prin locurile de joacă prin care am trecut, atitudini care ni se par, fiecăruia dintre noi, revoltătoare. Trusa de vorbe si fapte din care comunitatea de mămici, tătici, bunici, bone, unchi, mătuşi ori vecine îşi extrage uneltele educative include însă şi alte actiuni şi expresii, care ar trebui să ridice măcar o sprânceană, dar care nu deranjează pe nimeni. Cine se poate supăra pe vecina de treabă care avertizează un copil care nu e al ei: „Nu mai face, mamaie, în Pampers, că râde fetele de tine! Fă la oliţă”? Cine ciuleşte o ureche când un părinte grijuliu şi ocupat îşi ameninţă cu voce joasa copilul: „Dacă nu vii acum, te las în parc”? Cui i se pare ciudat să audă cum o mamă enervată îl ceartă pe un năzdrăvan, zicându-i: „Nu te mai iubesc, nu mai eşti copilul meu!” E şi normal, sunt momente când aceste cuvinte, adânc înrădăcinate în filozofia noastră de educaţie, îşi aşteaptă rândul pentru a ieşi chiar şi pe buzele noastre, în ciuda faptului că n-am vrea să le spunem niciodată.

Aceste cuvinte tocite, pe care nu le credem cu adevărat, taie adânc în inima copiilor. Îi învăţăm cât de important este limbajul, îi aplaudăm pentru fiecare cuvânt nou învăţat, însă ne aşteptăm să nu ne ia atât de în serios când ne aud spunând ceva atât de grav precum dacă nu te comporţi bine, te pot abandona oricând. Sau că meriţi să fii ridiculizat, pentru că, iată, ai doi ani şi ai ratat deja un pas major al vieţii tale, nu ştii să faci la oliţă. În loc să îi construi