Halloweenul este unul dintre exponatele perfecte ale societăţii consumeriste în care trăim. Ca şi alte sărbători celebrate peste tot în lume: Crăciunul, Sfântul Valentin sau Ziua Recunoştinţei („infiltrată“ de câţiva ani şi-n România). Industria din jurul acestor sărbători este imensă: de la vânzătorii de dovleci, inimioare sau curcani, până la producătorii de la Hollywood. Esenţa acestor sărbători, însă, s-a pierdut de mult, pentru mulţi.

După ce timp de vreo câţiva ani Halloweenul a fost cea mai tare modă prin România (potenţată de fondul nostru naţional vampiriano-draculian), au apărut imediat şi cei care au zis: „Uniţi, salvăm!“... Sau, mă rog, nu salvăm nimic, dar noi nu ne pretăm la sărbători kitschoase şi importate. Mie îmi sunt indiferente, le pot ignora cu graţie, pentru că pot să-mi umplu timpul cu lucruri mult mai bune decât blamând o sărbătoare importată sau militând pentru ea.

Dar dacă treci de partea consumeristă, de costume de draci, vampiriţe şi, the new black - Miley Cyrus, poţi descoperi o istorie interesantă, cu rădăcini comune în multe zone ale lumii, chiar şi în România.

Ce era, de fapt, Halloweenul, pentru vechii celţi? Căci e o sărbătoare de origine celtică, una dedicată morţilor. Pe 1 noiembrie, începea Anul Nou, dar în noaptea de dinainte, pe 31 octombrie, (All Hallows' Eve) se deschidea hotarul dintre lumea viilor şi a celor morţi, când sufletele acestora din urmă se întorceau pe pământ şi puteau provoca mari pagube în recolte. De aceea trebuiau sărbătoriţi şi îmbunaţi, credeau vechii celţi. Rădăcinile Halloween-ului se regăsesc într-o festivitate celtică numită Samhain, care semnifica sfârşitul verii şi trecerea în anotimpul rece. Druizii (adică preoţii/vracii/vrăjitorii celţilor) aprindeau focuri sacre şi a sacrificau animale.

Şi-acum să vă povestesc despre Sâmedru, mult mai cunoscut drept Sfântul Dimitrie, pe care