ƒrenezia anticomunistă ar fi consecinţa unei iluzionări, a credinţei naive într-un „paradis capitalist”.

Aşadar, ne-am lăsat înşelaţi de aparenţe. De talk-show-urile în care sunt lăudate clarviziunea şi patriotismul lui Nicolae Ceauşescu. De filmele cu neînfricaţi ilegalişti, sau care dau o imagine idilică a vieţii sub comunism, filme – de acum trei-patru decenii – reluate la nesfârşit de posturile noastre de televiziune.

Nu, lucrurile stau cu totul altfel.

Trăim, dimpotrivă, spun unii, în plină „isterie anticomunistă”, şi asta din 1990 încoace. Anticomunismul ar fi un „discurs obligatoriu”, formă a unui „terorism intelectual”. „Retorica anticomunistă” şi-ar afla originea în „proliferarea unor fantasme” şi ar viza nişte „inamici imaginari”. Supremă oroare, tinerilor le se inculcă ideea, încă din şcoală, că sistemul comunist este rău. „Propaganda anticomunistă” utilizează aceleaşi arme ca „propaganda comunistă” a anilor ’50, cu tot cortegiul de înscenări şi demascări. Suntem, pe scurt, victimele unei „religii a anticomunismului” iar religia este, ştim bine, aşa cum ne învaţă Marx, opiumul popoarelor.

Mai aflăm că frenezia anticomunistă ar fi consecinţa unei iluzionări, a credinţei naive într-un „paradis capitalist”. Or, ne încredinţează fără să clipească o tânără autoare, „mult invocatul şi adulatul capitalism (…) îţi restrânge (prin strategii mai mult sau mai puţin subtile) posibilităţile de a te hrăni cu altceva decât cu cauciuc şi motorină de la fast fooduri şi supermarketuri”. Într-adevăr, nimic mai evident decât contrastul dintre monotonia sărăcăcioasă ce domneşte într-un magazin Carrefour sau Kaufland şi diversitatea, abundenţa exuberantă dintr-o Alimentară ori dintr-un Aprozar din anii comunismului triumfător.

Dacă anticomunismul, prin urmare, nu este în nici un chip scu