„Ce relaţie aveţi cu sfârşitul, cu gândul morţii?“, îl întreabă Gabriel Liiceanu pe principalul său turnător, acum în vârstă de peste 80 de ani. „Ştiţi, eu sunt ateu de mic. N-am nici o relaţie. Pe mine mă ţine curiozitatea. Îmi pare rău, dacă mor, că n-am să ştiu, de pildă, cine câştigă alegerile viitoare“, răspunde lipsit de remuşcări fostul lui coleg de la Institutul de Filosofie.

Nu-şi recunoaşte delaţiunile, nu-i pare rău, nu se simte stânjenit de întâlnirea cu fostul său „obiectiv“. Se poartă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum era cât se poate de normal să-i fi ţinut sub observaţie pe cei din jur şi să-i fi transformat în personaje ale Securităţii. Tot ceea ce este în stare să-i mărturisească Octavian Cheţan, cel care l-a „livrat“ pe Gabriel Liiceanu Securităţii, este scurta poveste a cancerului său de prostată: „La câtva timp după operaţie, m-au chemat iar la spital şi m-au castrat“. La 83 de ani, turnătorul pare amuzat de acest episod prin care îşi pierde şi la propriu bărbăţia, după ani lungi de laşităţi şi compromisuri cu ceea ce înainte de 1989 era poliţia politică a regimului Ceauşescu. În „Dragul meu turnător“ (Humanitas, 2013), Gabriel Liiceanu încearcă să găsească o explicaţie pentru ceea ce a descoperit în 2006, când şi-a citit dosarul la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cartea este formată dintr-o serie de epistole adresate lui Octavian Cheţan, cel care – începând cu 1971 – a dat periodic note despre evoluţia ideologică a „obiectivului“ său. Alături de Cheţan lucra zi şi noapte o echipă operativă de circa 10 persoane, care transcria convorbiri, făcea poze, pregătea percheziţii periodice, instala microfoane şi îl urmărea pe tânărul absolvent de filosofie indiferent dacă mergea să joace table sau să discute cu Petru Creţia, Constantin Noica, Andrei Pleşu. Multe dintre înregistrări sunt inutile: Liiceanu,