Un interviu cu arhitecta Anca Petrescu este, pe lângă provocarea oferită de dialogul cu o personalitate publică, ocazia perfectă pentru aflarea unor adevăruri nespuse, adevăruri care ţin nu atât de modelarea forţată a Bucureştiului în epoca Ceauşescu, ci şi de distrugerea unor destine. Plecată înainte poate de a spune adevărul complet, cea care a desăvârşit o lucrare considerată de mulţi o monstruozitate arhitectonică, a avut curajul totuşi să atingă unele subiecte sensibile, aşa cum au fost poveştile din jurul dispariţiei bisericii Sfânta Vineri sau a Spitalului Brâncovenesc.

Ascultă aici audio

Doamna Petrescu, povestiţi-ne care au fost împrejurările în care aţi reuşit să obţineţi un proiect atât de important cum era la acea vreme Casa Poporului.

În primul rând răspunsul meu este că a fost un concurs oficial. În presa din 1977 s-a dat anunţul pentru organizarea unui concurs la nivel naţional. A fost anunţul dat şi în România Liberă, care era unul din ziarele foarte cunoscute ale vremii, şi în Scânteia. Pe urmă, la Uniunea Arhitecţilor a fost concurs anunţat şi organizat chiar de uniune. A fost totul organizat public, aşa cum eu nu am mai văzut după 1989. Eu nu-mi amintesc de vreun concurs care să fi fost anunţat cu atâta tam-tam şi cu asemenea solicitări foarte, foarte mari. Toate institutele mari din ţară aveau anunţurile puse pe pereţi, deci a fost o solicitare ca cât mai multe colective de arhitecţi şi institute şi individual arhitecţii şi asistenţi şi profesori să participe la acest concurs. Eu pe atunci eram foarte tânără, iar acest concurs nu l-am putut susţine din punctul de vedere al instituţiei, aşa că m-am angajat în acest concurs individual. M-am înscris din primul moment, pentru că mă interesa foarte mult, având ca subiect de diplomă un ansamblu de conferinţe, hoteluri şi un centru de informatică-bibl