Disoluţia autorităţii, ilegitimitatea ei, ruperea ei de realitate, toate acestea nu sunt lucruri noi în România. Trăim de mai bine de 23 de ani – de când am scăpat de un sistem ilegitim tot de noi construit - într-o continuă transă, una în care ne automutilăm mereu şi mereu, dând vina, evident, pe ceilalţi.
Nu vă scandalizaţi că au ieşit secuii în stradă să vrea autonomie. De vreo nouă săptămâni sunt în stradă şi românii care nu mai văd în clasa politică – de orice culoare – nişte reprezentanţi legitimi. Luaţi la mişto, manipulaţi mai fin sau mai grosolan, cu sau fără eficienţă, toţi aceştia comunică de multă vreme un singur lucru: nu mai vor ca destinele lor să fie hotărâte de nişte indivizi cocoţaţi în capul statului prin mişmaşuri şi mită, sau agăţaţi de funcţie şi scaun prin toate mijloacele. Dar nici nu vor să plece. Vor să rămână aici şi să-şi poată decide singuri destinul.
E un fel de strigăt de autonomie colectiv – deşi interesele fiecărui grup diferă, iar păpuşarii care profită de disperarea omului de rând sunt, şi ei, diferiţi. Totuşi, strigătul rămâne. Nu mai avem loc unii de alţii, iar repulsia asta a românului faţă de ceilalţi români ne distruge orice speranţă că uniţi salvăm. Nu salvăm nimic, căci nu am învăţat încă să fim uniţi pentru, ştim doar să fim uniţi contra.
Să nu credem însă că suntem buricul pământului. În mai multe părţi din Europa, ba chiar şi în cele două Americi, ca să nu mai amintesc de zona Mediteranei, oamenii aflaţi în stradă strigă că nu mai cred şi nu mai vor un sistem revolut, o structură „democratică” în care implicarea individului constă în ştampilarea unei casete de pe buletinul de vot, o mascaradă care le permite celor 1% să domine, la nesfârşit, o planetă muribundă.
Normal, nemulţumirea maselor nu reuşeşte să ofere cumva soluţii alternative la acest sistem prăbuşit. E greu să vezi orizontul de pe
