Dacă scutul Minervei era acoperit cu pielea unei capre, pentru români scutul antirachetă de la Deveselu pare acoperit cu pielea pulii, fiindcă în satele din Oltenia, unde gospodarul doarme cu toporișca sub pernă de frică să nu i se fure porcul din coteț, un mic scut anticiordeală ar fi fost mult mai potrivit.

Nici la oraș cetățenii nu-s obsedați de balaurul terorismului islamic, care s-ar prăvăli din cer asupra civilizației, ci mai degrabă de șerpișorii locali, care-i atacă la buzunare cu taxa pe sărăcie, căci, dacă în fața Parlamentului s-ar fi instalat un scut antifraudă și la ușile primăriilor scuturi antișpagă, poate că astăzi societatea de consum românească ar fi livrat populației mai multă carne macră și mai puține ciolane de sfinți.

Și poate că la gurile Dunării n-am fi pățit rușinea ca grîul să se vîndă mai ieftin decît tărîța.

Și dacă pe vremea lui nea Nicu unii dintre noi ne-am dat victimele de lux ale trăgătorilor cu urechea ce slujeau la mănăstirea Secu, iacătă astăzi ne jucăm de-a cercelușii agățați de o uriașă ureche americană care ne ascultă pe toți.

Nu-i bai, căci oricît ne-am preface noi că ne scărpinăm de rîia globalizării, n-o să ne doară prea tare călcîiele de vreme ce picioarele noastre se dovedesc a fi de lemn.

Așa că, drept consolare, mă autocitez cu un poem scris acum cincisprezece ani:

În biserică,

hoțul rușinat își ascunde mîinile în buzunarul episcopului

să nu i le vadă bunul Dumnezeu.

Țăranul îi strigă fiului cu tălpoaiele mari

să-și ascundă bocancii uitați lîngă șură

că vin musafirii

și, vorba aia, avem și noi mîndria noastră națională,

că vin turiștii japonezi

cu piciorușele lor de vrăbiuță

țup-țup, țup-țup

să ciugulească grîul, floarea-soarelui, ochii lui Van Gogh.

Și dintr-odată

se lasă or