Scandalul interceptărilor ia amploare. Şi mă refer acum la acele interceptări, milioane şi milioane, puse în cârca autorităţilor din Statele Unite. Sunt fapte, de acum, recunoscute. Şi anchetate în Congres. La Washington.

Bomboana pe colivă o reprezintă ascultarea, timp de peste zece ani, a telefonului cancelarului Germaniei, Angela Merkel. Dar, evident, dincolo de acest incident extrem de spectaculos, rămâne realitatea că liderii lumii au fost urmăriţi cu timpanul, dacă nu cumva şi altfel, de Statele Unite. Răul a fost făcut. Există şi vreun folos? Şi dacă da, România are ceva de câştigat?În Congresul Statelor Unite, cu ocazia anchetei, un înalt ofical american, la curent cu întreaga situaţie, a dat o declaraţie, sub jurământ, prin care confirmă interceptările, dar afirmă că ele au fost făcute nu cu personal american, ci pe mâna unor parteneri. Ce putem deduce de aici? Ca în cazul interceptărilor liderilor europeni, de fapt, a tuturor decidenţilor cât de cât importanţi, Statele Unite au beneficiat de logistica şi personalul puse la dispoziţie chiar de autorităţi ale unora dintre aceste state. Ce se ascunde sub această informaţie?

Este de presupus că niciunul dintre guvernele care în prezent protestează şi îi cer socoteală celui mai puternic om al lumii, preşedintele Barack Obama, nu ar fi implicat. Pur şi simplu nu-mi pot imagina că, în mod oficial, Germania protestează şi că, în mod neoficial, aceeaşi Germanie ar fi colaborat pentru interceptarea cancelarului Angela Merkel şi a altor decidenţi. La fel stau lucrurile în ceea ce priveşte Franţa sau Spania. Şi, pe rând, pe măsură ce alte şi alte guverne se răzvrătesc împotriva interceptărilor, se restrânge şi numărul statelor europene care, conform declaraţiei sub jurământ din faţa Congresului american, ar fi cooperat, oferind interceptările Statelor Unite.

Ajungem astfel la o ipoteză tulburătoare