Potrivit estimărilor Organizației Mondiale a Sănătății, în fiecare an, la nivel global, afecțiunile cardiovasculare provoacă decesul a peste 17 milioane de persoane. Din aceeași sursă aflăm că România se află pe al treilea loc în lume în privința deceselor cauzate de boli cardiovasculare, raportat la numărul populației. Mai mult, potrivit Fundației Române a Inimii, 62% dintre decesele naturale din țara noastră au drept cauză boli ale inimii. O soluție pentru diminuarea acestei rate îngrijorătoare o reprezintă transplanturile de cord însă, comparativ cu necesitățile, inimile disponibile sunt de mii de ori mai puține.

O inimă transplantabilă este un „bun” tot mai rar, deoarece trebuie să provină de la o persoană sănătoasă și, totodată, decedată. Nu că ar fi un lucru rău dar, cum automobilele au devenit mai sigure și echipamentele de siguranță pentru diverse activități riscante mai eficiente, numărul acestor inimi este în declin. Pe de altă parte, nevoile au crescut și, în plus, chiar și atunci când o inimă este disponibilă pentru transplant, pacienții riscă o respingere a țesutului străin de către organismul lor. Cum această situație nu poate fi schimbată, alternativa evidentă o reprezintă crearea unei inimi artificiale definitivă, pe care pacientul să o păstreze în piept pe toată durata vieții și nu doar în așteptarea unui organ de schimb.

La prima vedere, cerința nu pare imposibilă, deoarece inima nu este, la urma urmei, altceva decât o pompă. Și atunci de ce, mai ales că medicii au luat în calcul această soluție încă de acum aproape 60 de ani, nu avem astăzi implementată o procedură standard la scară largă, care sa facă posibilă o astfel de intervenție? Motivul este evident: inima nu cunoaște pauză; este un organ ce lucrează permanent, zi și noapte, cu 35 de milioane de bătăi pe an, toată viața, fără o clipă de repaus. Or, până acum, realizarea unei i