Sunt revoltată şi aproape că aş face mult timp caz din asta dacă aş avea un fundament clar, palpabil care să stea la baza afirmaţiilor mele. Nu vreau să supăr pe nimeni, nu vreau să creez impresia că dau în cineva cu un anumit scop, dar aş putea să-mi iau papara cuvenită, dacă s-ar întâmpla asta numai să îmi şterg imaginea asta din minte, care de zeci de ore mă obsedează. Aş fi vrut să cred c-am visat dar nu, e acelaşi peisaj care face din societatea noastră română o scursură, un loc abject, un groapă de oase aflate în putrefacţie, măcinate de ură şi de duritatea momentelor pe care inevitabil le trăim. Cu ce am greşit eu, cu ce au greşit zecile de copii care se aflau în acel moment, la acea oră, în centrul municipiului, cu ce au greşit părinţii care se simt vinovaţi peste măsură că micuţii lor, de poate nici doi ani, au asistat la acest moment de bestialitate, căci cruzime e un termen mult prea soft pentru episodul acesta macabru? Ieri în centrul oraşului, aproape de lăcaşul sfânt al Domnului, tocmai lângă această clădire care ar trebui să-ţi inspire sentimente mai bune, de omenie, doi hingheri se luptau să pună la pământ un amărât de căţelandru, să zic un maidanez de-o şchiopă. Modul brutal în care au acţionat, modul în care au târât bietul animal printre cărucioarele cu copii, printre fericirea acelor micuţi, a tăiat orice răsuflare, a lăsat să se întrevadă mai mult decât era cazul. Schelălăitul bietului câine care cerea cu disperare ajutor se auzea în toată urbea ca un ecou întretăiat dintr-o peşteră, pe care uneori îl laşi în urma ta menit să demonstreze trecerea ta pe acolo. Un schelălăit care îţi tăia suflul, o voce disperată care cerea iertare. Iar peisajul mai mult decât sinistru lăsa să se vadă crunt lacrimile din ochii acelor micuţi care nu înţelegeau nici ce se întâmplă şi nici cu ce a greşit bietul animal de s-a trezit cu hingherii pe cap, gata să-l