Vreau să vă scriu câteva cuvinte despre cel care a fost dirigintele meu. Pentru că dirigintele meu, Robert Şraer, a plecat dintre noi. Săptămâna trecută l-am condus pe ultimul drum.
Dirigintele meu era un bărbat frumos, cu ochii căprui, ageri, încercănaţi uneori. Avea un păr bogat şi puţin ondulat, era înalt şi părea puternic. Statura lui impunătoare îţi tăia răsuflarea de emoţie la prima vedere, dar era o combinaţie fericită între exigenţă şi indulgenţă, între seriozitate şi glumă.
L-am iubit ca pe tatăl meu, pentru că se comporta ca un tată. Nu-mi amintesc să mă fi certat vreodată, dar am simţit uneori că l-am dezamăgit, mai ales că, neavând niciun talent la fizică, nu ridicam ochii din pământ în timpul orelor sale, mai ales când ne adresa întrebări.
Dar eu aveam atunci alte pasiuni, citeam, scriam poezii, recitam, şi ştiu că dirigintele meu, profesorul meu de fizică, a înţeles şi nu m-a umilit niciodată întrebându-mă ceva dacă nu ridicam mâna.
Mi-am adus aminte toate aceste lucruri în timp ce îl conduceam pe ultimul drum. La şcoală am aşteptat cortegiul funerar alături de câţiva, foarte puţini de altfel, colegi şi elevi. Directorul a citit un discurs trist şi i-am simţit emoţia şi tristeţea în glas. L-a cunoscut şi el pe dirigintele meu. E minunat cum spun, dirigintele meu. Fiindcă aşa îl şi simt, aşa cum el, probabil, mă simţea eleva lui.
L-am simţit atât de înfăşurat pe inima mea, încât nici anii care au trecut, nici bolile sau tristeţile nu ne-au putut îndepărta. Printre puţinele certitudini din viaţa mea a fost faptul că anii de liceu
m-au ajutat să mă dezvolt, să mă modelez şi să cresc cum vreau eu. Le mulţumesc pentru asta anilor de liceu şi oamenilor dragi din viaţa mea de atunci şi, în mod special, dirigintelui meu, Robert Şraer. Sunt astăzi un om întreg, un om rotund. Şi pentru asta îi mulţumesc!
Iată că am
