În viaţa publică românească se face mare caz de funcţionarea Justiţiei. Nu de ieri, de azi. Din anul 1989, cînd s-a schimbat (oare?) regimul politic în România, şi pînă astăzi. Cum socotelile cu trecutul au rămas încîlcite şi o reală decomunizare (pandant al denazificării germane de după cel de-Al Doilea Război Mondial) nu a avut loc, ne-am împotmolit. Apele nu au fost despărţite. Apa limpede şi noroiul, cei buni şi drepţi într-o parte, cei răi şi strîmbi în cealaltă. Care parte? Vinovăţiile (ceea ce nemţii numesc Schuldfrage) nu au fost asumate şi nici nu s-a creat un cadru legal pentru a judeca, în fond, ceea ce era de judecat. 45 de ani de dictatură a proletariatului, zeci de milioane de victime, morţi şi nemorţi, crime şi o injustiţie organizată ce a frizat absurdul, atunci cînd nu a generat tragedia. S-au scris şi s-au rostit milioane de vorbe pe această temă a justiţiei (nu doar morale) care nu s-a produs. Dacă în Germania a avut efecte, în alte ţări, nu. În Rusia, de exemplu. În România, într-un mod atipic, ca la noi. Nici aşa, nici altfel, româneşte. Mai lasă Costică, mai lasă Mitică, hai că o scoatem la capăt, oameni sîntem. Nu puteai să goneşti din ţară peste 3,5 milioane de membri PCR care au aplaudat în delir (sau scrîşnit) deciziile conducerii Republicii Socialiste România. Nu puteai să condamni un întreg sistem politic pentru că firele erau încîlcite şi, din aproape în aproape, din amiciţie în amiciţie şi din compromis în compromis – un lanţ al slăbiciunilor cît se poate de uman, la urma urmelor –, ajungeai de la Nea Nicu la regretatul Corneliu Coposu. Dacă în alte ţări lucrurile s-au limpezit, la noi s-au încîlcit mai rău. În ’90, într-un fel; azi, în alt fel. Asta a fost dincolo de vorbele mari puse în joc, dincolo de oportunismul afişat şi de ambiţiile care au măcinat societatea românească a ultimelor două decenii. Dreptatea şi adevărul nu au