Ce ciudat se leagă, uneori, lucrurile! Tocmai pe cînd Dilema veche pregătea un număr despre binomul emoţie-raţiune, s-a întîmplat să văd, în Festivalul Naţional de Teatru, spectacolul lui Andrei Şerban, Troienele, făcut la Opera din Iaşi. Să-l văd şi să-l revăd, pentru că e vorba despre un fel de remake al unuia dintre episoadele Trilogiei antice montate în 1990, la Naţionalul bucureştean. Dar nu o cronică a spectacolului vreau să scriu, ci să pun în discuţie supoziţiile care stau la baza construcţiei lui. Premisa unui astfel de spectacol, în care actorii vorbesc într-o limbă necunoscută de majoritatea spectatorilor (aici, în greacă, sau în ceva asemănător limbii greceşti), este că imaginea, muzica, mişcarea, scenografia – adică exact ceea ce e, îndeobşte, considerat un adjuvant al textului – pot înlocui cu succes textul şi pot produce nu doar emoţie, ci pot comunica mai mult, şi anume idei. Prin emoţie directă, adică, s-ar putea ajunge şi la anumite straturi raţionale. Mi-aduc perfect aminte că nu eram deloc convins de teoria asta şi că Trilogia antică nu mi-a schimbat părerea, oricît de entuziasmată era toată lumea pe care-o cunoşteam, începînd cu actorii înşişi care vorbeau despre o adevărată experienţă iniţiatică. În primul rînd, mi se pare că la mijloc e o mică înşelătorie. De fapt, publicul cam ştie despre ce e vorba – pînă la urmă, miturile astea sînt nişte poveşti cunoscute într-o oarecare măsură de toată comunitatea. Iar dacă nu ştie nimic, publicul acesta ar putea citi măcar nişte sinopsisuri, rezumate în genul celor puse la dispoziţie la operă pe vremea cînd nu apărea textul afişat pe ecrane electronice (şi la operă, se cîntă, de obicei, într-o limbă străină publicului). În fond, de ce-ar veni cineva la teatru complet nepregătit? Or, cine ştie, măcar în linii mari, povestea se poate lăsa liniştit în voia senzaţiilor, a sentimentelor transmise sau stîr