L-am cunoscut pe Victor Ponta prin 2003 când, ca şef al Corpului de control al Guvernului Năstase, era amfitrionul unei conferinţe a Oficiului de Luptă Anti-Fraudă. Mi-a părut atunci un tânăr deosebit de ambiţios, fericit că izbutise, la o vârstă atât de fragedă, să stea la aceeaşi masă cu înalte personalităţi europene. Apoi am aflat despre el un lucru îngrozitor.

Nu, nu e vorba despre implicarea sa în moartea procurorului Cristian Panait, aşa cum încearcă să acrediteze adversarii săi politici. Ca unul care m-am ocupat temeinic de circumstanţele tragediei din aprilie 2002, afirm cu mâna pe inimă şi fără nici o ezitare că Victor Ponta nu a avut nici cea mai mică implicare în moartea tânărului procuror. Lucrul îngrozitopr pe care l-am aflat despre Victor Ponta, de la unul dintre apropiaţii săi, era altul. Şi anume că se oftică teribil atunci când joacă fotbal.

Cunoaşteţi genul, nu? Fiecare dintre noi trebuie să fi avut în clasă un personaj de tipul acesta. Nu juca rău fotbal, dar nici atât de bine cum îşi închipuia el. Se enerva cumplit când adversarii nu-l lăsau să-i iasă jocul sau driblingul sau şutul şi avea o uimitoare capacitate ca atunci când rata o fază, să dea instantaneu vina pe alţii, pe oricine altcineva, în ultimă instanţă chiar şi pe şiretul de la pantof – dar niciodată pe sine însuşi Dacă mai era şi proprietarul mingii, ofticatul avea deseori obiceiul ca, atunci când nu mai suporta atâta nedreptate, să-şi ia mingea sub braţ şi să plece acasă, lâsându-i pe ceilalţi cu buzele umflate.

După ce a preluat puterea, Victor Ponta a dovedit în numeroase rânduri că şi-a adus la Palatul Victoria şi năravurile de pe terenul de fotbal. Ultima dată a făcut-o ieri, când a acuzat Curtea Constituţională că încurajează evaziunea fiscală pentru că a declarat ca fiind neconstituţională noua lege privind insolvenţa. Apoi, deşi a recunoscut că nici nu ştie în