În intervenţiile mele de a lungul anilor nu am menţionat niciodată numele lui Patapievici. Nu am discutat vreodată cu persoana şi nu am găsit vreun motiv pentru care să-i invoc numele. Acestui fapt nu i-aş fi dat importanţă dacă un prieten nu îmi atrăgea atenţia deunăzi că susnumitul declară că l-aş fi „atacat” şi îşi mediatizează iluzia că aş fi impietat asupra operei sale.
A trebuit să mă obişnuiesc, fără a fi deloc primul, cu împrejurarea că inşi cu care nu ai schimbat niciodată păreri pretind că le-ai făcut confesiuni, cu obiceiul mai nou al aplicării de etichete, fără să fie adusă vreo probă factuală, cu smulgerea de fragmente din declaraţii şi deformarea lor instantanee, spre a putea fi uşor de infirmat. Viaţa publică în România a devenit scena inflaţiei de vorbe, de care nimeni nu răspunde, iar unii intelectuali lucrează vârtos, direct sau indirect, la degradarea ei actuală.
Pentru a lămuri însă lucrurile, în ceea ce mă priveşte, se află acum la dispoziţia oricui documente ce conţin toate informaţiile pentru perioada petrecută la I.C.R.. Nu este deloc sigur că, având la îndemână datele complete, cei care vor să se ia cu orice preţ în seamă vor recurge la confruntarea susţinerilor lor cu stările de lucruri. Dar conştiinţa unui om normal este împăcată dacă toate cele ce îl privesc sunt la vedere şi pot fi judecate de oricine este interesat. Aşa că nu îmi rămâne decât să-l invit pe cel care vrea să se pronunţe în cunoştinţă de cauză să parcurgă volumul Sincronizarea culturii române. Un proiect (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013, 268 p.), care reuneşte toate exprimările mele publice din rolul de preşedinte al instituţiei. Nicăieri nu se va găsi numele Patapievici. Iar în ceea ce priveşte noile programe ale I.C.R., legal adoptate şi făcute cunoscute la timpul adoptării lor, cititorul îşi poate da seama, la cea mai simplă comparaţie, că acestea aduc
