Era o senzaţie vagă că am scăpat de eternele discuţii despre arbitraj şi că lucrurile se îndreaptă spre o normalitate complet neinteresantă, care ducea în uitare celebrele vremuri cu „am fost furat“, „a arbitrat într-o singură direcţie“ sau „aşa nu se mai poate“.

Impresie falsă, doinele de jale din fluier au revenit, iar meciurile cu alţi învingători decât ar fi normal au revenit la ordinea zilei. Jumătate din etapă e dată peste cap, ecusoanele FIFA o comit cot la cot cu tinerii debutanţi, iar Comisia tace, că aşa e trecut în zapisul ei, că trebuie să tacă, nu să le explice fraierilor de ce sunt fraieri şi trebuie să înghită aceste doine de cătănie, una după alta.

Întâmplător sau nu, invers decât în filmele cu Robin Hood, se ia mereu de la săraci pentru a li se da bogaţilor. Fraierii sunt cam aceiaşi, indiferent dacă se numesc Petrolul, Vaslui, Pandurii sau Chiajna. După cum şi câştigaţii sunt aceiaşi. Asta deşi Dinamo tace mâlc, iar Steaua urlă pe şapte guri de foc că nu e avantajată, ci, ţineţi-vă bine, păgubită!

Abia acum am priceput şi de ce un an şi mai bine în jurul arbitrajului a fost linişte de catedrală. În sezonul trecut am avut o campioană cu o mie de puncte avans, după mai multe ediţii decise în ultima etapă, în care arbitrii au avut cuvânt greu de spus, fie că a fost vorba de români sau de străini. Acum, chiar cu restanţe, Steaua nu mai are acei kilometri în faţa rivalelor şi se mai sprijină din când în când pe Colţescu precum Gardoş pe umărul adversarului. Unde-i venea voinicului stelist mai greu? Cu Săgeata acasă? Nu! Cu Viitorul? Nicidecum! Ci în trei deplasări dificile, Mediaş, Vaslui şi Braşov, duse la bun sfârşit cu ajutorul fluierelor. După cum şi Dinamo a obţinut puncte importante cu Petrolul, la Galaţi şi cu Chiajna fără să scoată un sunet. Tărăboi s-a făcut doar când Matei a fost eliminat pentru că