Este, fiindcă sunt doi în unul. S-au cunoscut în 2009 ṣi de atunci sunt nedespărṭiṭi. În chestiunile esenṭiale, reacṭionează la fel. Ceea ce nu înseamnă că nu au ṣi divergenṭe. Intelectuale, desigur. Fiindcă la capitolul afecte nu încape separare. Sunt, adică, unul.
Ministrul sau ministra ?
Ei, dar de aici încolo îmi joacă feste limba română. Cum să zic: “privindu-i”? Nu, am zis că cei doi sunt unul. Să zic atunci: “privindu-l”? Da, dar de ce la masculin, când jumătate e feminină? Păi, aṣa mi-ar impune tradiṭia, reflectată în regulile gramaticale. Tradiṭia cui? Tradiṭia bărbaṭilor, care au scris gramaticile. Când vorbim, de pildă, despre grupuri de manifestanṭi, alcătuiṭi atât din femei, cât ṣi din bărbaṭi, toată lumea reportericească spune: ei s-au oprit etc., deṣi între “ei” sunt ṣi “ele”. Ṣi, desigur, conform DOOM (Dicṭionar ortografic, ortoepic ṣi morfologic al limbii române), au dreptate reporterii.
În ṭările mai civilizate se întâmplă altfel. Acolo, problemele identitare au greutate, fiindcă individul ṣi percepṭia sa despre sine însuṣi primesc respectul cuvenit în spaṭiul public. Lucrul se întâmplă atât datorită tradiṭiei culturale, cât ṣi datorită valorii electorale a individului-votant, valoare luată în seamă nu doar în preajma alegerilor, ci pe tot parcursul ciclului electoral. De aceea, Franṭa spune de mai mulṭi ani la ministre, adică ministra, la présidente, preṣedinta etc. Nu vi se pare ciudat să auziṭi la Ṣtiri, în România: Dilma Rousseff, preṣedintele în exerciṭiu al Braziliei, sau Angela Merkel, cancelarul Germaniei? Brazilienii îi spun doamnei Rouseff presidenta, adica preṣedinta, iar germanii o numesc pe doamna Merkel Die Kanzlerin, cancelara. La noi, doamna Câmpeanu e ministrul muncii. Cum ar fi să spun despre aceste doamne: preṣedintele/ cancelarul este ṣatenă, iar ministrul este blondă? Aṭi întelege altceva.
Dicṭionarele A
